Toată vara m-am chinuit să încropesc câteva rânduri despre povestea mea din Alaska, dar nu reuşeam să trec de primele propoziţii. Mi-am dat seama foarte repede ce aşteptam – vremea de afară. Cele 10-15 grade şi ploaia măruntă care îţi intra în oase era o constantă a zilelor şi nopţilor petrecute la capătul lumii.

Abia acum, în primele zile de toamnă, simţind mirosul umed şi rece în plămâni, m-am văzut eliberat de piedica fierbinte a verii care abia s-a sfârşit. Nu îmi aduc aminte să fi stat mai mult de 10 zile în tricou în Alaska. Probabil, în primele zile când am ajuns şi foarte puţin cu alte ocazii.

Toată lumea mă întreabă cum a fost acolo. E mai simplu să vă spun acum: aşa cum a fost săptămâna trecută (înnorat, mohorât, ploaie măruntă, temperaturi maxime de 10-15 grade), doar că aerul era de vreo 10 ori mai umed. La un moment dat, aproape că nu mai sesizezi ploaia. Face parte din peisaj mai mult de 70% din fiecare lună de vară.

Foto: Întunecatul Bristol Bay

Dar probabil v-aţi dori să ştiţi mai multe despre alte lucruri precum banii, munca şi, bineînţeles, somonul.

După cum cunoaşteţi deja povestea mea din posturile anterioare – am aplicat la o slujbă sezonieră de seafood processor în Alaska prin programul “Work and travel”. După ce am obţinut viza de la ambasada SUA din Bucureşti, am mers peste 22 de ore spre capătul lumii cu avionul. Din cel mai mare oraş al Alaskăi am mai mers vreo 2 ore către micul Naknek din peninsula Aleutiană, unde mi-am petrecut vreo 7-8 luni din viaţă (împărţite în doi ani, 2005 şi 2007). Aţi înţeles corect! Nu m-am săturat să merg o dată. Am repetat experienţa!

Mai citeşte:

Naknek, Alaska – un orăşel de la capătul lumii

Work and Travel şi primul contract de muncă în Alaska

Astfel, la începutul verii lui 2005, lumea mea era dată peste cap! Cutreierasem micuţul Naknek care avea unele facilităţi pe care acasă în Bucureşti nu le găsisem: bibliotecă cu internet gratuit, şcoală foarte bine dotată (cu sală de sport de ultimă generaţie şi piscină), însă cu un peisaj dezolant din cauza vremii extrem de capricioase (ierni lungi şi pline de zăpezi, veri ploiase şi umede).

O etichetă de pe una din cutii arătând unde se pescuia (foto)

Fabrica în care am lucrat era una din categoria mică-mijlocie. Din acest motiv, multe lucruri aveau să mi se pară a fi făcute în stilul românesc – mai mult cu voinţă decât cu capul. Existau 3 amplasamente principale pe care le voi enumera şi descrie de la început tocmai pentru a le putea folosi mai uşor pe parcurs: dock-ul (locul unde erau încărcate şi descărcate pescadoarele), fabrica de procesare a somonului (aflată chiar pe mal în imediata apropiere a docului; aici se procesa şi sorta peştele şi icrele, apoi era pus în nişte containere cu gheaţă şi transportat la freezer), freezer-ul (este acel loc unde peştele proaspăt fie era încărcat în tiruri şi pleca aşa, ca fresh meet, fie, în funcţie de cum era sortat, era introdus în nişte congelatoare imense pentru 12-14 ore, apoi ambalat în cutii, încărcat în tiruri şi transportat către avion sau către vapoarele cargo).

Despre somon, la locul de muncă

Am lucrat în toate aceste locuri, mai mult sau mai puţin timp. Ştiam din România că mă aşteaptă 16 ore de muncă. Nu cunoşteam însă şi condiţiile. Singura specificaţie din contractul meu era NO FISH, NO WORK. Ţinta pe care mi-o doream era pe la 7000 de dolari. Cheltuisem destul de mult să ajung acolo şi primele zile au fost dezamăgitoare. Sezonul la somonul roşu – acel somon pe care îl mâncăm în fileuri, începea acolo abia în jurul lui 25 iunie. Eu am ajuns în Naknek pe la jumătatea lunii şi am avut suficiente zile să mă plictisesc şi să mă îngrijorez.

Foto: Rackuri cu somon pregătite pentru a intra în congelator

În aceste zile am avut timp să învăţ câteva ceva, deşi nu mă întâlnisem faţă în faţă cu vreun somon. Peştele pe care noi îl procesam aici era sălbatic. Altfel spus, cu mult mai scump decât cel crescut în bazine. Sezonul era fragmentat astfel încât pescuitul să nu fie dezastruos pentru ecosistem. Cel puţin aşa arătau graficele: erau câte două zile în care nu se pescuia, dar pentru fiecare râu în parte erau alese altele astfel încât industria piscicolă să nu aibă de suferit. Cert este că, din ce am văzut eu, pescuitul era destul de sălbatic. Somonul mânat de dorinţa instinctivă de reproducere intra direct în plasele întinse la gura de vărsare ale acestor râuri.

Pe aceeaşi temă:

22 de ore pe drum spre Alaska, spre ultima frontieră – FOTO

Gânduri spre Alaska la început vară

Tot atunci am învăţat că, în zonă, se pescuiau 5 tipuri somon: red (sockeye), silver (coho), pink, chum (dog) şi king (chinook). Ulterior, am înţeles şi diferenţele dintre ei, nu doar cele de aspect. Somonul red este cel mai folosit pentru carnea sa. Fermă, roşie, carnea acestei specii se pretează la a fi făcută fileuri. Silver-ul are o carne ceva mai albicioasă, mai grasă. Sunt puţin mai mari decât rudele sale red, totuşi nota pentru carnea sa este inferioară. Icrele în schimb sunt mai mari. Chum-ul nu prea e dorit de pescari în plasele lor. Cel puţin nu pentru carne. Net inferiori ca număr, probabil această specie este \”mai carnivoră\” decât rudele lor deoarece prezintă dinţi pe maxilar şi mandibulă. Dacă peştele chum este băgat la grămadă, indiferent de starea sa – semn că probabil e folosit prin industriile auxiliare (conserve, uleiuri de peste etc) – icrele sale sunt la mare căutare pentru că sunt cele mai mari. Ouăle sunt cam cât afinele coapte! Despre Pink nu pot spune prea multe pentru că am văzut destul de puţine exemplare. Pe cocoşaţii familiei noi i-am pus la grămadă, probabil pentru că nimeni nu era foarte interesat de ei. În schimb în Anchorage, în al doilea an când am mers în Alaska, am observat că era tratat cam cu acelaşi respect ca şi silver-ul.

Specia king (chinook) este de departe cea mai diferită de toţi ceilalţi: carnea seamănă cu ceva între red şi silver, icrele sunt la fel de mari ca ale chum-ului şi dimensiunile sale îl aşază în capul speciei. Cel mai mare somon king pe care l-am văzut acolo avea aproape 1,5 metri. Totuşi, ţin să remarc un lucru cu totul aparte. De multe ori, când veneau cu câţiva king (mai mult de 5-10 exemplare la un pescador nu am văzut, ba chiar erau destul de multe pescadoare care nu aduceau niciun exemplar), aceştia nu arătau grozav. Fiind un peşte destul de mare, se zbătea şi solzii erau jupuiţi sau era însângerat. Din acest motiv, era tratat ca un sockeye, doar ceva mai mare. Totuşi, am asistat la un moment inedit. Un vas mai mic angajat al companiei noastre a reuşit să prindă un exemplar extraordinar de frumos, chiar în dimineaţa când ne-a livrat peştele. Imaginaţi-vă o poză de dicţionar atent prelucrată în Photoshop a unui king salmon. Niciun solz nu era mişcat de la locul lui pe acest peşte de peste un metru. Deloc gras, acel exemplar a fost tratat regeşte! Aveam să aflu şi de ce: bine conservat în gheaţă şi atent procesat chiar de şeful de tură, acest exemplar valora în jur de 1000 de dolari (preţ de plecare din fabrică). Urma să fie vândut direct către mesele selecte ale bogaţilor lumii.

Perioadele menţionate aici pentru diversele tipuri de peste sunt specifice pe ansamblu în toată Alaska

De obicei, capul acestor monştri ai apelor erau tăiate manual pentru că ghilotina nu putea să-l cuprindă. Şi acum după ceva ani, dacă îmi dai un somon indiferent cât de mare, îţi pot desprinde dintr-o mişcare capul peştelui. Mişcarea semicirculară a cuţitului trebuie să fie perfectă pentru ca peştele să nu fie descalificat (existau 3 tipuri de peşte: 1. cel perfect din care puteai să faci orice îţi doreşte sufletul; 2. cel care arăta acceptabil, însă era fie tăietura în jurul capului făcută greşit, fie îi lipsea vreo înotătoare, fie avea vreun os-coastă ruptă când era curăţat, dar care însă nu îi periclita foarte tare aspectul; 3. cel care era tăiat de plasă sau mai multe oase rupte sau un aspect gălbui al cărnii (semn că era vechi), înnotătoare lipsă etc. De aceea, când se defecta ghilotina pe care o vedeţi în imagini, erau doar câţiva oameni care primeau dreptul să taie capetele peştelui.

Nu pot să spun că sunt un talent cu cuţitul în mână, dar poate am avut noroc să învăţ acest lucru. Nu ştiu din ce motiv unul dintre cei doi şefi de tură nu m-a plăcut deloc la început, abia mult mai târziu ne-am împrietenit. De fapt, îmi amintesc: în primele zile, abia ajuns acolo, îmi doream cu tot dinadinsul să muncesc. Erau foarte puţine orele pe care le puteai ponta pentru că nu era peşte. Trecuseră deja vreo 3-4 zile şi nu făcusem niciun dolar, ba mai mult colegul cu care plecasem din România avusese ceva mai mult noroc decât mine. Într-o zi, acest şef de tură l-a găsit ordonat în break-room. Eu mă săturasem să aştept să mi se dea ceva de făcut şi cred că plecasem să scriu un e-mail celor de acasă. Atunci l-a trimis pe colegul meu la bucătărie. Munca lui a devenit permanentă acolo şi, în timp, şi-a dat seama cât de bine era să stai într-o incintă încălzită când afară erau 10 grade şi în hala în care lucram era şi mai puţin, iar apa rece era peste tot. Rămânând singur, am devenit şi mai frustrat, mai cu seamă că acest şef prefera un grup de slovaci pe care îi favoriza dându-le de făcut nimicuri timp de câteva ore, zilnic.

Faimosa break-room

În aceste condiţii, la un moment dat, am sărit peste cuvântul şi \”pedeapsa\” lui şi, când celalalt şef de tură a avut nevoie de un om, am reuşit să-l interceptez înainte de a intra în break-room şi, astfel, în loc să îi desemneze el doi slovaci, celălalt şef s-a pricopsit cu mine să fac curăţenie la freezer. Ulterior, mi-am dat seama că acest şef de tură va fi responsabil de freezer, iar cel pe care îl supărasem a doua oară era cel care se va ocupa de fabrica de procesare. Când s-au împărţit oamenii, care pe unde lucrează, cred că m-ar fi dat cu două mâini să lucrez la freezer, dar împărţeala personalului s-a făcut în funcţie de locul unde fusesem cazat, iar noi, pentru că ajunsesem devreme, am ocupat camerele de lângă fabrica de procesare, care era, de fapt, şi cartierul general al operaţiunilor (freezerul se afla la 10 minute de mers cu maşina de unde se procesa peştele, iar barăcile de aici arătau înfiorător – erau nişte foste rulote părăsite aduse aici, iar în sala de mese de aici, care nu a fost folosită niciodată, erau înşirate pe jos nişte saltele pe care dormeau oamenii ce lucrau aici). Condiţiile în care locuiam eu erau mai bune totuşi.

Flota de pescuit în aşteptarea startului de sezon

Condiţii de muncă

În aceste condiţii, acest şef m-a plasat pe o tură în care să mă vadă cât mai puţin – a doua, de la ora 16.00 la ora 08.00. Astfel, de la 00.00 până dimineaţa, era numit un înlocuitor în locul lui – un băiat american mai mic decât mine ca vârstă, dar cu destul de mulţi ani munciţi prin Alaska. În nopţile acelea înfiorătoare – dacă ziua erau cam 10-15 grade, de la 00.00 la 08.00 temperatura scădea până aproape de zero – se mai defecta ghilotina şi, întrucât personalul tehnic era destul de puţin (1 mecanic pe fabrică), ajungeai să tai la mână câteva ore capete la peşte. Selecţia era relativ simplă pentru că eram cam 16 oameni la linia de procesare. Fetele erau în general excluse de la munca la ghilotină şi de la cea de la masina de maţe (aici erau cam 4 băieţi). La banda de spălare erau cam 8 oameni, mai multe fete decât băieţi. Apoi doi la sortare şi unul care se asigura că era peşte în tanc şi schimba containerele cu motostivuitorul. Din când în când, un om sau doi de la banda de spălare erau duşi la \”shevel ice\”. Dintr-un congelator care producea gheaţă, o dădeai cu lopata în nişte containere pentru a fi pusă pe somonul proaspăt procesat.

Nu puteai să iei pentru operaţiuni din astea de umblat cu un cuţit de 30 de cm şi cu două perechi de mânuşi decât băieţi. Nu pentru că am discrimina pe cineva, dar trebuia să ai destul de multă forţă să ţii un peşte de 3-5 kg pe spate înfigând degetele după urechile acestuia. Apoi, dintr-o singură mişcare deloc comodă, să tai semicircular, pe lângă degetele tale, capul somonului. Totuşi trebuiau să rămână şi oameni în toate poziţiile amintite mai sus (mai puţin cei de la ghilotină). Aşa, fără să mă vadă şeful care nu mă iubea, am ajuns să învăţ ceea ce nu m-ar fi lăsat să fac niciodată. Aceeaşi poveste a fost şi cu motostivuitorul.

Munca la ghilotina

Să o luăm totuşi metodic! Programul de lucru era de fix 15 ore şi 30 de minute, împărţit milităreşte astfel: 4 ore muncă, pauză plătită de 15 minute, alte 3.45 ore de muncă, pauză de masă neplătită (30 minute fiecare tură), 3.30 ore muncă, 15 minute pauză plătită, 3.45 ore de muncă. Existau 3 ture: una începea la 8.00 de dimineaţă şi termina la ora 00.00, una începea 16.00 până la ora 08.00 de dimineaţă şi tura a treia începea la 00.00 şi termina la ora 16.00. Mesele durau o oră, împărţite egal ca timp, în două, între turele care intrau şi ieşeau şi erau plasate astfel: 7.30-08.30, 15.30-16.30 şi 23.30-00.30. Tura care urma să intre mânca prima, apoi celelalte două.

Timecard-ul: cu cât mai multe ore adunate pe el cu atât mai mulţi bani. Logica e simplă primele 40 de ore săptămânal erau platite cu 7.50 dolari pe oră, apoi 11.25. Puteau fi zile în care puteai să aduni chiar şi 150 de dolari

Munca pe dock – Total neregulată după aceste programe stabilite mai sus, ţinea cât cuprinde în funcţie de maree (flux şi reflux) Aici peştele fie se descărca, fie se pompa către fabrică. Asta era principala grijă – asigurarea fluxului de peşte. Puteai să lucrezi chiar şi 19 ore neîncetat, dar să nu le resimţi la fel ca în fabrica de procesare întrucât făceai activităţi diverse: pompai peştele, îl adunai din cala pescadorului, asigurai barca pe care era instalată pompa şi făceai destul de multe lucruri care nu te ţineau pe loc (reparaţii, curăţenie după urşi, pregătirea containerelor, achiziţionare de peşte de la diverşi pescari independenţi). În general, novicii nu aveau ce căuta aici.

Fără pompă, munca pe dock putea fi un calvar. Pestele trebuia adunat bucată cu bucată din cala pescadoarelor

Erau din când în când trimişi câţiva când se strica pompa şi trebuia să aduni peştele bucată cu bucată, câteva tone. Aşa am ajuns iniţial aici. Cu timpul, spre sfârşitul celui de-al doilea an, am devenit un obişnuit al muncii aici. Faptul că nu eram niciodată băut sau afumat cu marijuana şi că încercam să ajung indiferent de cât de târziu sau devreme a constituit un atuu ca să pot face altceva decât o muncă de rutină.

Furtunul pompei, care aspira peştele

Munca din fabrica de procesare – toată lumea m-a întrebat ce am făcut acolo, conserve? Nu. Munca de procesare este aceea care aduce peştele brut abia scos din burta pescadoarelor, la cel decapitat şi eviscerat pe care îl luăm din magazine. Ce-i drept, de multe ori, acest peşte procesat de noi mergea către un alt mare procesator ce îl făcea fileuri, conserve sau alte forme de prezentare pentru cumpărator.

Programul prezentat mai sus se aplica pentru munca din fabrică şi de la freezer. Mult mai ordonată, dar de o rutină cruntă, ajungeai la capătul răbdării după primele zile de 16 ore. Aş minţi să spun cât de viteaz am fost eu muncind 16 ore acelaşi lucru. Am început pe banda de spălare a peştelui – la linguriţă unde apa rece curgea încontinuu şi mâinile îţi îngheţau prin cele două perechi de mănuşi (unele de bumbac şi unele de cauciuc). Cu timpul, am trecut peste tot – la ghilotină, la cuţit (pentru a nu rupe icrele în jurul gâtului peştelui, trebuia să crestezi circular gâtul peştelui înainte de a fi introdus în maşina de maţe), la maşina de maţe, la linguriţă, la sortare, pe motostivuitor, la pus peştele în containere şi pus gheaţă peste şi chiar la sortat de icre când nu mai avea cine.

Fabrica de procesare, imagine din afară, cu motostivuitoarele

Şeful care nu mă plăcea preţuia 4 activităţi pe care nu m-ar fi lăsat niciodată să le fac: să conduc motostivuitorul – care, de obicei, era atribuţia lui, să pun în ghilotină peşte, să sortez peştele – aici erau doi oameni instruiţi care făceau lucru ăsta – şi să tai capetele peştilor, mai ales king, care era iar una dintre plăcerile sale. M-a prins făcându-le pe toate. La început, s-a cam supărat, apoi m-a lăsat să îmi fac de cap, ba chiar m-a încurajat când am ajuns la sentimente mai bune. Cred că lucrul care l-a supărat cel mai rău a fost faptul că eu, într-o zi când veniseră vreo 3 exemplare de king, le-am tăiat capetele chiar când el se pregătea să facă acest lucru, în pauza mea.

Munca la bandă putea să dureze ore în şir

Munca la freezer. Repartizarea mea în primul meu sezon petrecut în Alaska a fost \”processing plant\”, dar după ce somonul sockeye (red) a trecut, fabrica a început să îşi restructureze personalul. Mergând pe principiul NO FISH, NO WORK, managementul aflat în primii ani a încercat să pescuiască aici şi somon din celelalte specii, mai ales silver, dar pentru că ştiau că numărul vaselor de pescuit şi al pescadoarelor se vor diminua colosal, au redus şi din personalul muncitor

.

imagine de la freezer când se ambala peştele în cutii

Înainte să ajung la povestea muncii de la freezer, trebuie să vă spun că perioadele de migraţie a somonului sunt diferite de la zonă la zonă şi de la specie la specie; astfel, primul care atinge zona Bristol Bay este red-sockeye, însoţit de king. Lunile în care el este prezent în această zonă sunt iunie-iulie. Apoi, spre sfârşitul lui iulie şi aproape 3 săptămâni din august, vine silverul, însoţit de chum şi, pe alocuri, de pink. Aceştia din urmă nu prea sunt prezenţi în zona nordică a Alaskăi, fiind pescuiţi mai la sud. De altfel, aici, mai aproape de Anchorage, dar şi mai jos, pe fâşia de continent pe care o deţine statul american până la capitala sa, Juneau, perioadele de pescuit sunt cu mult mai lungi, iar trecerea de la o specie la alta aproape că se face fără întrerupere.

Noi am avut cam 2 săptămâni de pauză între red şi silver, moment în care cei care veniseră doar să ia caimacul – vârful de sezon al somonului sockeye – au decis să plece. În acest moment, au plecat cam toţi americanii care lucrau cu noi. Au rămas cam 3 mecanici şi vreo câţiva în management. Restul eram străini. De asemenea, cei care nu au reuşit să se adapteze prea bine în lungile nopţi de muncă au ales să pună capăt chinului. Una peste alta, cam asta era şi contractul nostru “Work and travel”. De acum, era opţiunea noastră dacă să mergem sau să semnăm un nou contract. Am ales varianta a doua.

Somon abia scos din congelatoare

Astfel, ne-am trezit cam o treime din câţi eram la început. Din acest motiv, nu mai puteam fi împărţiti în atâtea ture şi cei care doreau puteau adesea să îşi completeze orele şi la freezer. Aici peştele îşi continua drumul de la processing plant. Era întâi pus în rackuri pentru a fi congelat. În funcţie de cum era sortat, peştele era pus în congelatoare. Apoi, după 12 ore de la încărcare, fiecare dintre congelatoare trebuia deschis, iar rackurile sparte şi peştele împărţit după greutate era ambalat individual în pungi şi apoi încărcat în cutii. Când era peşte suficient, fluxul era continuu.

Ce te ucidea în munca asta

Am deschis fiecare zonă de muncă în parte, dar lucrul care punea capăt tuturor era rutina. Munca la bandă, indiferent de poziţia pe care o ocupi, poate fi criminală şi greu de suportat. Adesea, nu mai ai la ce să te gândeşti, iar oboseala se instalează foarte uşor. Dacă faci greşeala să te plictiseşti, eşti mort. Rezistenţa îţi scade rapid şi fie te îmbolnăveşti, fie nu mai reuşeşti să ţii ritmul cu ceilalţi. Singura muncă mai puţin rutinantă din cauza felului de a fi este cea pe dock, unde munceşti mult mai mult fizic, dar repetarea aceleiaşi acţiuni nu este chiar atât de obositoare. În plus, întotdeauna apar diverse provocări – vreun urs care atras de mirosul de peşte aterizează pe dock, vreo furtună care te leagănă de nu ştii ce e cu tine sau vreo defecţiune la pompă care te pune să aduni câteva tone de peşte din burta unui pescador.

Aici e şi multă aşteptare plătită! Stai şi aştepţi \”on the clock\” ca un nou pescador să intre în dana dockului. Apoi îi ajuţi să ancoreze. Faci manevrele de montare ale imensului furtun al pompei cu ajutorul unei macarale fixe şi abia apoi începi să pompezi.

Dar nu toţi au parte de experienţa aceasta. Munca pentru care am fost angajaţi cu toţii e cea din plant şi freezer! Multă rutină, multă apă şi frig. Peste toate, minute în şir tronează un zgomot care îţi toacă creierii: în fabrica de procesare este zgomotul înfundat (tfuu-tfu) al ghilotinei, iar la freezer bubuitura provocată de cei care sparg rackurile (buff). Fier pe fier minute în şir, 16 ore pe zi.

Bărci la pescuit în plin sezon

În primele ture am fost extaziat! După 5 zile eram însă frânt. Pauza normală săptămânală lipsea în sezon. Erau doar 16 ore pe zi. Feţele celor din jur începuseră se se alungească. Mă plictiseam de moarte după primele 4 ore şi mă uitam cu disperare la ceas. La început faptul că aveam nişte mănuşi în mâini era o necesitate raţională. După ce am început să obosesc şi să mă plictisesc simţeam nevoia să îmi simt libere mâinile şi încheieturile, simţeam nevoia să mă scarpin pe nas şi pe faţă şi nu puteam să fac acest lucru. Muzica pe care o puneau acolo abia dacă se mai auzea de la sunetul ghilotinei. Singura mea scăpare mi se părea momentul în care eram ales să merg să dau gheaţă din maşina care o producea. Era o muncă fizică şi nu se mai auzea atât de tare ghilotina.

Cu timpul, am început să prefer muncile mizere pe care nimeni nu le făcea tocmai pentru a pleca de la \”linguriţă\”. Când nu se putea să fug de acolo, le preferam pe cele mai chinuitoare departe de apă: la maşina de maţe sau la cuţit. Nu îmi dau seama cum: poate încercând uneori să socializez cu oamenii de lângă mine sau să îmi aduc aminte diverse lucruri frumoase (filme, cărţi şi întâmplări), care să îmi ţină mintea ocupată. Făceam scenarii, construiam poveşti, mă rugam uneori, vorbeam dacă se putea, încercând să fac să treacă timpul. Ce mi se pare însă o modificare este faptul că, atunci când am semnat al doilea contract, în primul an – munca deja nu mai era o povară! Când am revenit a doua oară am avut puterea să văd şi să verfic tot ceea ce v-am povestit pe un grup de basarabeni care erau în primul an acolo. Orele au devenit scurte, iar oboseala a rămas la nivel fizic.

Pescador ancorat

La freezer dificultăţile muncii erau multiple: spart rackuri, adusul acestora din congelatoare (adesea diferenţele de temperatură între congelatoare şi locul în care se muncea erau de peste 20 de grade). Apa de pe cizme îngheţa rapid şi puteai aluneca foarte uşor pe barele de fier din interiorul congelatorului. Nici pe banda de triere nu era foarte simplu. Orele îşi spuneau cuvântul, însă probabil faptul că am trecut cu bine prin acel botez de foc din primul sezon, ulterior, orice muncă o luam cu responsabilitate şi destul de degajat.

Easy money, mirajul multora dintre cei care vin la peşte în Alaska

Sunt multe poveşti de noapte şi de muncă pe care mai vreau să le adaug, însă cred că voi rezerva un post viitor pentru acest lucru. Ce vreau să mai adaug e faptul că, dacă nu te pierzi în aceste lungi nopţi, poţi să ajungi la ţinta pe care ţi-ai propus-o: cei 7000 $.

Imagine din sufragerie

Peste 7000 de dolari în trei luni pare la început un obiectiv ireal, apoi, după ce te îmbarci în avion, când cu fiecare clipă te apropii de ei, ai impresia că a dat norocul peste tine, însă abia după ce reuşeşti să răzbaţi prin clipele de oboseală şi deznădejde, de plictiseală şi epuizare psihică, îţi dai seama că nu ţi s-a căcat zeiţa Fortuna în cap, ci ai muncit pentru fiecare cent în parte. Mulţi aleg \”the easy way\” şi, după primul sezon, aleg să plece şi să îşi încerce norocul în altă parte. Unii primesc o şansă mai bună, însă mulţi cheltuiesc şi cei 3000 de dolari adunaţi în primul sezon.

Lecţia pe care am învăţat-o acolo a fost răbdarea şi consecvenţa în ceea ce faci. Când am plecat de acolo, în ambele cazuri, aveam în jur de 7000 de dolari, deşi, în al doilea sezon, paycheck-urile mele însumau aproape 8000. Diferenţa au făcut-o nişte taxe federale pe care cei de la agenţia prin care am plecat m-au asigurat că le voi primi înapoi. Da, poate sunt şi astfel de norocoşi. Eu nu sunt printre ei, deşi am completat în două rânduri formularele. Nu pot spune că regret vreo clipă ceva. Şi acum, când inspir aerul rece şi ploios al toamnei, închid ochii şi în faţă îmi apare Marea Bering, cu al ei întunecat Bristol Bay. Nu se aude nimic în afara valurilor cu apă rece ce aduc la mal cadavrele descompuse ale somonilor ce a apucat să depună icrele. Din când în când, se văd pescadoarele în larg pregătite să intre şi să îşi verse încărcătura pe micile docuri ale fabricilor de procesare. Undeva, în tufişuri, ai ocazia să auzi un mormăit de grizzly atras de mirosul de peşte.