După cum vă spuneam într-un alt articol am ajuns în Anchorage, Alaska, putin după miezul nopţii. Am ieşit mi-am luat bagajul şi ne-am trezit singuri într-un aeroport ce se golea cu repeziciune. Nu era nimeni care să ne aştepte, nimeni care să ne spună care este următorul pas de făcut. Într-un colţ era un individ, cam zgribulit care lucra pentru programul work and travel (de fapt pentru unul dintre numeroşii sponsori americani ai acestui program).
Ştia că ar trebui să aştepte nişte tineri slovaci, care aveau nişte probleme cu locul unde ar fi trebuit să muncească. Dintr-o dată în jurul lui se strânseseră vreo 30-35 de oameni, de naţionalităţi diferite. Cu toţii încercam să obţinem diverse informaţii: unde mergem, unde ne cazam, care ar fi programul etc.
Prima impresie la aeroport
La Bucureşti înainte de plecare avusese loc un mic ”seminar de instruire”. Dacă celor care mergeau în celelalte state li s-a spus că exista o oarecare procedură standard, pentru Alaska nici cei de aici nu ştiau prea multe. Cert era că în primele 48 de ore de la aterizare era recomandat să ajungem la biroul de imigrare şi să obţinem un Social Security Number. La seminar ni s-a prezentat acest lucru ca pe o misiune uşoară, dar eu eram un pic îngrijorat.
Văzându-se copleşit de mulţimea de oameni, băiatul ”care ne aştepta” ne-a spus doar cateva generalităţi: să mergem a doua zi la biroul de imigrari pentru a ne înscrie şi apoi să luam legătura cu angajatorii. Apoi a împărţit diverse cărţi de vizită a unor hosteluri şi moteluri de prin oraş. Totuşi nu era nimeni în aeroport de la locul unde trebuia sa muncim. A fost prima dată când m-am simţit cu totul pierdut. Afară deja se întunecase. Era cam 1-1.30 A.M.
Am luat cartea de vizită. Cred că o mai am şi acum. Preţ de câteva minute ne-am uitat unii la alţii cei 4 români câţi ajunseserăm cu acel avion. Întâmplarea făcea ca toţi să avem acelaşi angajator. Nu ştiu cât timp a durat să decidem ceva, dar ne-am trezit că nu mai era niciun taxi. În plus din prima clipă se anunţau cheltuieli pe care eu nu le prevăzusem.
Am plecat cu 50 de dolari în buzunar din România
Ştiam că totul e asigurat şi m-am încăpăţânat să plec doar cu o sumă mică de bani. Nici la seminar nu ni s-au dat foarte multe indicaţii în acest sens. Nu ştiam nici cât o să ne coste taxiul, nici cât va fi cazarea. Mă simţeam prins în transă. Am ajuns la hostel. Un hispanic ne-a deschis. Nu am vorbit prea mult. Ne-a dat nişte chei şi ne-a spus că vorbim a doua zi. Aveam să stau aici de fiecare dată când am ajuns în Anchorage. Doar când am ales să îmi petrec o lună m-am cazat în altă locaţie
Am urcat nişte scări şi am intrat într-o cameră. Înăuntru dormeau deja vreo trei persoane. Mi-am pus rucsacul jos portofelul şi actele sub pernă şi m-am urcat în singurul pat liber. Mă simţeam epuizat, dar nu puteam să adorm. Încercam să evaluez situaţia, dar îmi cam dădea cu virgulă. Toate lucrurile de care eram asigurat lipseau cu desăvârşire. Nu ştiu când am adormit, dar m-am trezit cu o lumină puternică ce îmi bătea în faţă.
Am deschis ochii. Patul cam scârţâia şi ştiam că sub mine mai era cineva. Mi-a trecut prin minte că este foarte târziu şi că o să întârziem la înscriere. Ne propusesem ca pe la 9.00 să fim acolo. M-am uitat la ceasul de pe telefon. Era 15.45. Uitasem să îl modific. Toţi ceilalţi din cameră încă. M-a liniştit oarecum această imagine. Am decis însă să merg să văd cât este ceasul.
Am coborât în living. Nu era nimeni. Casa era inundată în lumină şi totul era atât de liniştit. Aproape aveai impresia că era pustiu. Afară, în curte se auzeau nişte voci. Era colegul meu care vorbea cu cineva în româneşte. Era un alpinist român din Braşov care venise să urce pe McKinley şi acum după ce terminase expediţia se pregătea de plecare. Tot acolo era şi gazda nostră.
Cu această ocazie am aflat că este alpinist argentinian, prieten cu românul. Îşi cumpărase de puţin timp această casă pe care o transformase în hostel. Când m-a văzut românul, bine afumat pentru ora aceea matinală a început să râdă şi îi spune către colegul meu… ”N-a putut să doarmă! Eram sigur! Nici nu avea cum”
Lecţie de Geografie învăţată pe propriea piele, untul de arahide şi românisme
M-am lămurit că era cinci fără un sfert şi că dormisem doar vreo 3 ore. Lumina de afară mă contraria la fel de rău ca atunci când am ajuns. Amintirile vagi de la orele de georgafie, despre ziua polară, erau realităţi cât să poate de palpabile. În plus diferenţa de fus orar o simţeam din plin pe propria piele.
Românul şi-a terminat berea şi a plecat la culcare, nu înainte să ne spună că dacă ne e foame să ne uităm prin frigider la free food. Aşadar pe la 5 dimineaţa în Alaska am făcut cunoştinţă pentru prima oară în viaţă cu untul de arahide. În avion am gustat tot în premieră Dr. Pepper. La noi în România prin 2005 nu îmi aduc aminte să fi văzut!
M-am luptat cu felia de pâine mai mult decât eram obişnuit din cauza untului care mi se lipea de cerul gurii şi care era extrem de înecăcios. Am renunţat după a doua felie! Acesta avea să fie începutul unui lung şir de experienţe culinare cu ”bucătăria” americană, dar despre aceasta vom povesti pe larg altădată.
Proverbul cu cine se scoală de dimineaţă, a funcţionat din plin la noi. După ce am fost primii la breakfast, unde am cunoscut-o pe soţia gazdei noastre, am plecat ”cu noaptea în cap” pentru cei de acolo la faimosul birou. Cum era de aşteptat la 8, când am ajuns noi acolo abia dacă erau vreo câţiva rătăciţi ajunşi în acea dimineaţă în Anchorage.
Ne-am pus ca românii la coadă. Am aşteptat ca să vină personalul, şi în fine până în ora 10 am terminat cu completări de formulare, amprentări şi verificări de acte pentru Social Security Number (fără de care nu prea ai cum să munceşti prin SUA).
Totuşi principala dilemă rămânea: unde este Baywatch Seafood din Naknek? Gazda noastră nu a reuşit să ne lămurească şi în aceste condiţii am dat un telefon la firmă. Naknek era la vreo 2.30 de zbor de Anchorage. Ni s-a zis să mergem în aeroport şi să telefonăm de acolo. Simţeam că lucrurile o iau razna. Am ajuns în aeroport. Am telefonat la firmă şi ni s-a dat un cod. Apoi persoana de la capătul firului a închis scurt.
În faţa automatului de bilete
Vă aduceţi aminte de fotografiile celor care au plecat pentru prima oară din România în 1990? Cel puţin câteva poziţii de pe extrem de preţiosul film erau rezervate tarabelor cu mâncare din pieţe. Pentru cei obişnuiţi cu sărăcia şi coada la orice, această abundeţă era demnă de a fi imortalizată. Cam aşa şi noi cu un cod pentru bilete!
Era pentru prima oară când zburam cu un bilet cumpărat online. Am mers cu codul la unul dintre ghişee. Personalul ne-a privit contrariaţi. Ni s-a spus să folosim automatul de bilete, dar noi ne încăpăţânam să le cerem lor biletele. După ce ni s-a explicat că nu pot elibera ei biletele cupărate de compania pentru care urma să lucrăm, ne-am apropiat sfioşi de aparat.
În România singurele automate pe care le ştiam erau ATM, de cafea sau cel de mâncare. În spatele nostru se aşezase un bătrân pe la vreo 70 de ani. Arăta ca un fel de ”ţărănoi” de-al lor. Cu chiu cu vai ne-am tipărit biletele. Am rămas prin preajmă cu gândul să ne amuzam un pic de răul altuia. ”Cu siguranţă acest tataie îşi va prinde urechile în porcăria asta de automat”, gândeam eu afişând un aer de superioritate.
Bătrânul umblă în telefon printre mesaje şi în doi timpi şi trei mişcări şi-a imprimat biletul spre stupefacţia mea, care m-am chinut vreo 10 minute. Apoi şi-a luat sculele de pescuit şi a pornit către porţile de îmbarcare. În acel moment mi-am dat seama că la noi sunt oameni cu mult mai tineri, de 45-50 de ani, care nu ştiu cum să deschidă un computer sau să dea un SMS. Mi s-a părut că vin din altă lume…
Ne-am întors la hostel, căci biletul era pentru a doua zi şi după o zi în care mai mult am dormit pe mine şi o noapte cvasi-albă ne-am prezentat de dimineaţă la aeroport cu destinaţia King Salmon (Naknek).
Prima zi în Naknek – la capătul lumii
Văzut pe zi şi plin de oameni, aeroportul din Anchorage era imens şi extrem de ofertant. Din fiecare colţ mirosea a mâncare, dar eu eram deja alarmat. Mai avea fix 10 dolari, după 2 nopţi de cazare, taxi şi câte ceva de mâncare…
Drumul până la Naknek l-am făcut cu Alaska Airlines, a cărui logo mi se părea cel puţin interesant. Parcă nu avea cum să reprezinte Alaska. După ce am decolat, m-am delecat o vreme cu privelistea minunată, dar pe măsură ce ne apropiam de finalul călătoriei, peisajul a devenit unul plan, brăzdat doar de nişte râuri. Multe lacuri şi o întindere nesfârşită se vedeau de la hubloul meu când pilotul a anunţat procedurile de aterizare.
Coborând nu am văzut nimic. Niciun oraş sau vreun aeroport. Când am ajuns la sol erau două hangare faţă în faţă, iar la jumătate pista de avion. Am coborât direct pe ea, fără prea multe formaţităţi. Diferenţa faţă de tot ceea ce văzusem era imensă. Un aeroport cât o autogară! Ceva mai mic decât Băneasa, aeroportul militar din King Salmon, fusese intens folosit şi atent îngrijit în perioada Războiului Rece. Azi serveşte doar ca aeroport civil.
Am mers să ne luăm bagajele de pe unica bandă existentă. O fată plinuţă ne aştepta având scris stâlcit numele noastre pe o foaie. Avea să aflăm că, Lucy, căci aşa o chema, era una dintre cele care se ocupa cu personalul şi că ea era cea care ne dăduse codul pentru biletele de avion.
Între King Salmon, unde de altfel este şi singura bancă din zonă, şi Naknek sunt cam 20 de kilometri. Totul în cele două localităţi pare ca dintr-un loc pustiu în care din când în când mai trec oameni: masini ruginite, baraci, case ce par părasite. Aveam să înţeleg că noţiunea de spaţiu este percepută diferit aici. Primul vecin poate să fie şi la 5-6 kilometri distanţă. Maşina este absolut necesară. Iar presiunea pe care o exercităm zilnic asupra spaţiului în care trăim, acolo lipseşte cu desăvârşire.
Munţii şi pădurile prezente în clipurile de prezentare ale statului numit The last frontier lipsesc cu desăvârşire. Doar nişte arbuşti şi nişte bălţi acoperă întinderea. Priveam din maşina rablagită cu care venise Lucy să ne ia de la aeroport la această faţă diferită a locurilor la care visam atât timp.
Am trecut prin Naknek unde cele mai importante clădiri erau primăria şi cele trei baruri şi ne-am oprit în faţa unor adunături de barăci. Un miros puternic de peşte m-a lovit de cum am coborât din maşină. Gândind retrospectiv acel miros aveam să îl uit şi apoi să mi-l amintesc cu duioşie.
Am semnat contractele şi ne-am cazat în nişte barăci care nu prea semănau cu ce ni se promisese la Bucureşti. de asemenea ni s-a făcut instructia despre urşi, care erau prezenţi într-un număr însemnat în toată regiunea. Eram vreo 8 într-o camera, unul peste altul. Dincolo de sentimentul de frustrare şi supărare din primele momente, nu înţelegeam veselia unui grup mare de slovaci care ajunseseră de ceva vreme acolo. Parcă erau în tabără. Aveam să apreciez momentele de soare şi bucurie în lungile ore de muncă ce vor urma.
Naknek, aşezat la gura de vârsare a râului cu acelaşi nume în Bristol Bay,este o localitate cu vreo 500 de rezidenţi. Vara însă acest orăşel are peste 5000 de oameni care muncesc aici, cu toţii legaţi de pescuitul somonului. Mirosul umed oceanului şi al Mării Bering îl simţi în piept de cum ajungi.
Până să ajung să văd lucruri, care în timp au ajuns să-mi fie dragi în felul lor, prima zi la capătul lumii a fost marcată de abundenţa ţânţarilor care îţi intrau în ochi. În ciuda faptului că erau doar vreo 20 de grade, umiditatea crescută făcea să resimţi o stare de frig. Ziua anormal de lungă, veselia celor ajunşi înaintea noastră şi asfinţitul care a durat o veşnicie ne făcea să trecem peste neajunsurile de la început. 
În plus auzisem un lucre nemaiîntâlnit până atunci… La bibliotecă exista internet gratuit (30 de minute). Dar despre facilităţile găsite aici, vom povesti altădată. O îngrijorare se contura în mintea noastră: 16 ore de muncă zilnică, fără pauză, vreo câteva săptămâni.
Va urma