Despre perlele cinematografice româneşti se vorbeşte puţin şi rar. Popularizarea producţiilor cu mult mai slabe în detrimentul celor care cu adevărat merită mediatizate au făcut ca atunci când privim către filmografia autohtonă să considerăm că nu avem cu ce ne lăuda. În aceste condiţii, singurele pelicule, care par a ne scoate în lume, ar fi doar cele care au reuşit în ultimii ani să capteze atenţia criticilor şi cinefililor din străinătate. Privind spre trecut avem însă şi surprize plăcute. Una dintre capodoperele cinematografiei româneşti, de care mulţi au auzit, dar puţini îi cunosc valoarea este „Pădurea Spânzuraţilor”, o ecranizare a romanului omonim al scriitorului român Liviu Rebreanu.
Producția peliculei a fost realizată în anul 1964 de Studioul Cinematografic „București”, care la momentul acela funcționa deja în noul Centru de Producție Cinematografică construit la Buftea. Filmul a fost realizat de cunoscutul regizor Liviu Ciulei, acesta alegând în rolul principal, cel al locotenentului Apostol Bologa, pe tânărul (pe atunci) actor Victor Rebengiuc, rol care l-a consacrat pe acesta în lumea cinematografului. Distribuţia este completată de însuși regizorul Liviu Ciulei (în rolul lui Klapka), actrița Ana Széles (Ilona) şi Ştefan Ciubotaraşu (Petre).
Cu ce e diferită „Pădurea Spânzuraţilor ”
Filmul urmăreşte acţiunea romanului lui Rebreanu, însă cu această peliculă Liviu Ciulei se definește a fi un regizor care crede în puterea imaginii. Alegerea decorurilor este semnificativă ca expresivitate, integrându-se firesc în structurile naturale ce definesc locuri unde se desfăşoară acțiunea, punctând-o. Nimic nu apare întâmplător în decorul acțiunii filmului: stivele de coșciuge, grămezile de scaune, vrafurile de bocanci, nenumăăratele obiecte din camera logodnicei, lucrurile aruncate anapoda din castel sau ciudata boală a pădurii, arăturile uscate, lumina lividă a întinderilor. Toate acestea contribuie din plin la definirea acțiunii ca una sumbră, bolnăvicioasă, tensionată și lipsită de orice speranță, cea care definea în fond războiul și care i-a cuprins și pe participanți.
Conflagraţia mondială nu este doar un eveniment, un moment care găzduieşte întreaga acţiune, ci personajul principal ce determină modificările interioare ale celorlalţi. Fiecare imagine a filmului este construită pornind de la această constantă pe care regizorul o impune de la început. Pelicula scoate în evidenţă capacitatea regizorului de a produce valori artistice deosebite care puteau să facă faţă exigenţelor criticilor la nivel internaţional.„Pădurea Spânzuraților” a reprezentat apogeul experienței regizorale a lui Liviu Ciulei, după ce acesta mai realizase și alte filme ca regizor principal: „Erupția” și „Valurile Dunării”, respectiv în calitate de regizor secund al lui Victor Iliu în filmul „Moara cu noroc”. Experiența sa de arhitect, actor și scenograf au cântărit desigur decisiv la rezultatul final.
Producţia a fost realizată alb-negru, iar acest element a contribuit şi mai mult la interpretarea sa mai degrabă ca film de artă, decât unul pur epic. Deşi o parte din aceste elemente nu au contat foarte tare pentru publicul mai puţin avizat, notorietatea romanului a făcut ca spectatorii români să primească foarte bine filmul. Pentru critici, toată atenţia arătată de regizor detaliilor a contat enorm, iar aprecierile au fost pe măsură. O notă pozitivă a primit-o şi din partea autorităților comuniste ale timpului, care au fost mulțumite că cinematografia noastră a reușit să producă filme în conformitate cu preceptele noii revoluții culturale.
O parte a nomenclaturii a considerat că filmul răspunde chiar nevoilor politice de formare a noului om, însă aceştia nu înţelegeau un element de bază pe care pelicula îl expune – adevărata creaţie artistică – se ridică dincolo orice de concept politic. Transformările interioare ale lui Apostol Bologa, exemplar surprinse în pelicula lui Liviu Ciulei, nu se opreau la un concept politic, ci făceau apel la ceva mult mai profund, la umanitate.Cinematografia română şi capodoperele începuturilor
Un element de curiozitate rezidă în faptul că acest film apare în perioada de început a cinematografiei româneşti. Cel mai probabil, în primele momente de calm după răsturnările provocate în primii 15 ani de la instaurarea comunismului în România şi într-o vreme în care adevărata zonă artistică era mai puţin impregnată de propagandă. Existau filme de masă propagandistice, dar nivelul acesta al creaţiei era mai puţin pervertit. Cert este că „Pădurea Spânzuraţilor” depășește total acea optică teatrală a punerii în scenă a acțiunii unui film aidoma unei piese de teatru, care este inerentă oricărei cinematografii la începuturi, cum era cea românească în ani ’60.
Deşi a mulţumit pe toată lumea, incluzând aici deopotrivă criticii de artă şi autorităţile regimului comunist, filmul se ridică dincolo de o simplă ecranizare a unei foarte bune cărţi, devenind un etalon greu de atins și stabilind un alt set de valori la care filmul românesc era perfect capabil de a ajunge. Victor Rebengiuc, aflat la începutul carierei sale impresionante, creează un personaj cu totul şi cu totul aparte, cu gesturi, gânduri şi de o profunzime apropiată de stilul celebrului scriitor rus Fiodor Dostoievski. Profunzimea personajului interpretat chiar la începuturile carierei sale l-a plasat pe tânărul Rebengiuc între acei actori care pot da viaţă unor caractere complexe, el devenind de-a lungul timpului nu doar imaginea reprezentativă a lui Apostol Bologa, ci şi a lui Ilie Moromete.
Prin „Pădurea Spânzuraților” filmul artistic românesc se face cunoscut în lume la cel mai înalt nivel. În anul 1965, participând la Festivalul Internațional al Filmului de la Cannes, Franța, regizorul Liviu Ciulei a fost recompensat cu Premiul pentru regie. De asemenea, filmul a fost nominalizat şi la cea mai înaltă distincţie a festivalului, Palme d’Or, reprezentând şi un moment de cotitură în viaţa personală a cineastului. După acest eveniment, datorită inadaptării altor vremuri, regizorul va fugi din România.