În una din zilele petrecute în Alaska în care stăteam la coadă în gallery (Sala de mese), aştepând să ajung să îmi iau mâncarea. Mă uitam pe o hartă a lumii ce atârna pe un perete. Nu mică mi-a fost surpriza, când am văzut că este trecut numele orăşelui în care îmi petreceam vara – Naknek.

Deşi arată ca o comună de pe la noi, înşirat pe o distanţă destul de mare şi pe ambele maluri ale râului cu acelaşi nume, Naknek are precum am mai spus vreo 500 de rezidenţi permanenţi, aproape toţi angrenaţi în industria piscicolă sau cele anexe. Pe timpul verii numărul celor care locuiesc aici devine de 10 ori mai mare. De asemenea şi numărul limbilor pe care poţi să le auzi pe uliţe: de la engleză, la turcă, română, spaniolă, japoneză, slovacă, ucraineană, norvegiană, sârbă etc, creşte substanţial încât ai impresia că trăieşti în Babilon imediat după încurcarea limbilor.

Am fost impresionat, nu neapărat pozitiv de tot ce am văzut, însă cu timpul lucrurile s-au contopit într-un cotidian pe care îl vedeam ca normalitate. Nu mă voi referi la condiţiile de muncă deocamdată, ci la impactul cu Naknek-ul. Vizual prima impresie este usor deprimantă.

Un puzzle ce cumprinde multe maşini ruginite, case nevopsite, locuri cvasi-izolate şi prost întreţinute, într-o câmpie presărată cu bălţi, mlaştini şi pâlcuri de arbuşti care nu depăşeau doi metri, cu oameni mulţi cu bărbi neîngrijite, cu un aspect murdar, stârneşte la început un sentiment de angoasă.  După ce traversezi jumătate de glob să nimereşti într-un sat sărac de pescari nu e chiar ce ţi-ai fi dorit. Imaginea celor 7000 de dolari pe care visezi să îi faci în următoarele 3 luni se spulberă încet, încet.

Primul contact cu aerul din Bristol Bay este unul neaşteptat. Deşi afară sunt cam 18 grade, se simt ca 10, din cauza apropierii unei mări reci, bună parte îngheţată mai bine de jumătate de an. În iunie nivelul precipitţiilor este destul de scăzut şi dacă te iei după primele zile când ai ajuns acolo crezi că nu e chiar aşa de rău. Dar ploaie este un prieten al pescarului şi puse cam la cap doar vreo 40% din timpul petrecut în Naknek a fost lipsit de precipitaţii. E drept că în minte îmi vin multe imagini ceva mai însorite, dar ele sunt compuse din acele zile în care nu am muncit. Au fost săptămâni întregi de muncă şi ploaie rece, mocănească, a căror cadenţă le-a ţinut asurzitor maşina de tăiat capete la peşte: tac-tac!

În contrast cu aerul rece, destul de rapid eşti înconjurat de ţânţari de mari dimensiuni, ce intră în ochi. Atunci înţelegi avantajul unei bărbi stufoase sau a fumului de ţigară pe care un pescarul de lângă tine tocmai şi-a aprins-o.

O veste neaşteptată este internetul gratuit la bibliotecă. Mergi într-un suflet când ai timp, să le dai un semn celor de acasă. E mai ieftin decât să suni. Mica biblioteca Martin Monsen pune la dispoziţie cele 5-6 computere pentru localici, dar si pentru noii veniţi câte 15 până la 30 de minute gratuite pentru a putea să comunice cu cei de pe alte continente. Nu se plăteşte nimic, doar că fiind atât de multi nu ai cum sa multumesti pe toată lumea.

Totusi asa, din ţări şi culturi diferite, nimeni nu zice nimic. Îşi aşteaptă cuminte rândul sau citeşte printre rafturi câte o carte aşteptând.

În apropiere sunt două baruri, un motel şi două magazine cu de toate. Nimic special, doar de strictă necesitate. La acest capitol sunt incluse şi armele de vânătoare pe care le poţi cumpăra doar dacă eşti cetăţean american. Ai impresia că lucrurile se limitează la atât şi chiar că mulţi doar asta îşi aduc aminte, dar ascuns în spatele unor tufişuri dai de un mic aerodrom. Cele mai multe familii de aici au avion. Nu e o fiţă, ci o necesitate. Aparate mici cu care să poată face aprovizionarea de la Anchorage în caz de nevoie sau să ajungă în diverse locuri \”prin apropiere\”.

Tot pe acolo găseşti un magazin de unelte extrem de bine aprovizionat. Afli că între rezidenţi sunt şi eschimoşi, ba chiar eşti învaţat să înţelegi cultura lor. Apoi descoperi  o biserică protestantă care este folosită şi ca sala de festivităţi. Scoala era dotată cu mult mai bine decât unităţile de prestigiu de pe la noi. Lângă era o piscină acoperită la care rezidenţii aveau voie gratuit, iar noi ceilalţi contra unei sume modice, iar peste drum, lângă şcoală era o sală de sport frumos echipată. Îţi dai seama că până şi locul de joacă arată foarte mai bine.

Drumul până la Bristol Bay devine un fel de pelerinaj pe care fiecare din noi îl face cu frica în sân din cauza urşilor grizzly pe al căror teritoriu ne aflăm.

Îţi dai seama că au tot ce le trebuie, că funcţionează chiar ca un oraş, doar modalitatea noastră de a vedea lucrurile este complet diferită de a lor. Presiunea asupra spaţiului este principalul lucru care diferă. La un moment dat mergând la magazin un american îmi spune că ştie el pe cineva din Europa de Est, din România, care stă aici în Naknek. L-am privit neîncrezător. De fapt era un sârb, născut destul de aproape de graniţa de vest a României, care plecase din Serbia prin 1992, când a început războiul civil.  Fugise de ororile teribile tocmai la capătul lumii, unde se simţea liniştit.

Pentru unii munca, banii sau experineţa de viaţă îi adusese aici, în timp ce pentru alţii destinul sau liniştea sufletească îi alugaseră aici, într-un loc bătut de viscole jumătate de an şi de ploi cealaltă. Mergând până acolo înveţi să prioritizezi şi să înţelegi că lucrurile importante în viaţa de zi cu zi sunt complet inutile în acelaşi moment într-un alt colţ al lumii.

Am plecat de acolo cu o amintire, o verigă de lanţ – brăţară de cuplare (shackle) extrem de utilă în multe momente acolo şi cu o pereche de cizme pe care le-am purtat abia a doua oară când m-am dus. Astfel mi-am dat seama cât de nepotivite sunt cele două lumi. Privind la acea brăţară mă simt la capătul lumii, faţă de locul în care ea este extrem de importantă.