În fiecare vară pe la începutul lui iunie mă apucă o agitaţie febrilă. Nu prea pot să o descriu, însă în primul moment în care temperatura se răceşte brusc şi ploaia durează mai mult de câteva ore, îmi dau seama că acea atmosferă încarcată de vapori şi acel frig neaşteptat care-i îmbracă rapid pe cei care până atunci se văitau de căldură îmi aduc aminte de Alaska.

Ciprian Plăiaşu

Aerul rece şi umed îmi intră în plămâni. Închid ochii şi înaintea mea apare Marea Bering cu ţărmurile ei prelungi şi nisipoase când refluxul îşi trimite apele către Siberia. Apoi apa creşte văzând cu ochii. În câteva ore acolo unde mi-am scufundat picioarele în nomol se valuri de peste 2-3 metri sunt deja stăpâne.

Înainte însă să revin în Bucureşti şi să văd că de fapt în faţă am un câmp din Pipera şi că mă duc spre job, îmi întorc uşor faţa către vânt, iar cu ochii minţii ajung în faţa munţilor din jurul oraşului Anchorage, acoperiţi de zăpadă încă de la sfârşitul lunii septembrie.

Ploaia s-a oprit. Nu e nimeni încă pe stradă. Acolo în Alaska, într-un mic sat de pescari, sentimentul că nimic nu te îndrădeşte este dominat. Se ştie că Alaska este cel mai mare stat american, dar cel mai slab locuit. Omul rămâne mic, iar acel “self confident” pe care majoritatea americanilor îl exprimă  este puternic diluat aici.

Sentimentul de putere a forţei umane capabile să domine orice, maşinile lor mari, faptul că totul este de cumparat şi ca are o rezolvare rapidă, devin atât de mici în faţa maiestăţii şi furiei naturii. Să-i vezi pe aceşti \”încrezuţi\” ai sorţii cum se tem în permanenţă că maşinile puse la păstrare peste iarnă în cele mai bune condiţii ar putea totuşi să nu mai pornească în sezonul următor, să-i priveşti cum trebuie să găsească soluţii rapide pentru că nu au de unde să cumpere sau ar dura prea mult până să aducă un utilaj, să-i vezi cum acceptă soluţiile \”româneşti\” de la unii pe care în mod normal i-ar dispreţui, te face să îi consideri mai umani.

Rigoarea afişată în primele zile de muncă se topeşte şi în ei după lungile zile de muncă din Alaska. Încrederea se căleşte puţin câte puţin, iar la final îţi dai seama că ai câştigat un prieten. Poate multe din cele ce scriu în acest prolog nu au un cap şi o coadă pentru mulţi însă în timp sper că veţi descoperi cum se leagă aceste trăiri de poveştile noptilor albe de la capătul lumii.

La baza a ceea ce am să vă povestesc în această rubrică – “Poveşti de la capătul lumii” sunt pe de o parte lucruri pe care le-am văzut şi trăit în cele aproximativ 7 luni petrecute acolo în verile anilor 2005 şi 2007, iar pe de altă parte istoriile şi amintirile celor pe care i-am întâlnit acolo. Poze aparţin unora care din diverse motive am ales să mergem în Alaska fie doar şi pentru o experienţă unică.

Va urma

Citește și:

22 de ore pe drum spre Alaska, spre ultima frontieră – FOTO

Work and Travel şi primul contract de muncă în Alaska