Când termini o astfel de carte te gândeşti cum ai început să o citeşti. Care a fost motivul pentru care te-ai apropiat de o astfel de lectură? Oare scurtele recomandări de pe ultima copertă sau cele citite pe net despre romanul în cauză? Să fi fost nebunia şi prospeţimea unui film ca Fabulosul destin al lui Amelie Poulain, cu care cei mai mulţi îl asemănă?
Întrebări fără un răspuns singular şi concis. Apoi începe marea aventură a două destine, a două introspecţii şi oglinzi interioare. Şi pe măsură ce citeşti ajungi să îţi dai seama că nimic din Amelie Poulain nu se regăseşte aici. Dimpotrivă. E ca şi cum toate personajele din film ar trăi fără un chip şi lucrurile ar fi în imaginarul celor două feţe ale ariciului nostru (o portăreasă de 54 de ani şi o copilă extrem de inteligentă de 12). După primele zeci de pagini te întrebi dacă nu cumva ai greşit că ai ales această carte. Atunci o întorci şi te uiţi cu disperare la recomadări… Găseşti o prezentare ciudată: «Această carte este prescrisă de un cabinet psihoterapeutic din Paris»
Ce dracu! Au trecut primele 100 de pagini şi nici măcar numele personajelor nu-l cunosc. Îi ştiu doar pe câţiva dintre cei care au legătură cu personajele principale prin prisma actiunilor lor cotidiene ce îi leagă de cele două. În rest, nimic! E o poveste de imagini sparte în mii de chioburi pe care trebuie să le văd prin ochii unui copil şi al unei paria.
La un moment dat apare un liant neaşteptat venit de peste mări şi ţări. Autoarea îşi întreaptă atenţia spre cultura japoneză pe care simţi cum o adoră. Când ajungi la jumătate simţi că elemetele încep să prindă un pic de culoare. Te îndepărtezi puţin de puzzle ca să vezi imaginea de ansamblu. Ceva îţi spune că mai ai, până vei ajunge să accelerezi lectura, dar deja lucrurile curg cu furie şi frumuseţe.
Noile legături ale personajelor precum şi comunicarea, care pentru cei mai mulţi cititori deschid romanul făcându-l incredibil de frumos şi în cele din urmă emotionat de trist, sunt doar axa principală a unei cărţi ce ascunde mai mult decât atât.
De ce te apropii de sfârşit înţelegi mai atent analizele plicticoase şi reflecţiile interioare din primele pagini. Începi să regreţi că anumite pasaje nu le-ai citit cu căştile în urechi ascultând pasajele muzicale menţionate de autoare şi ai vrea să le reciteşti. Şi dacă ai ocazia fă-o!
Când termini nu poţi să laşi cartea din mână. Ai vrea să o iei de la capăt cu bucurie şi cu tristeţe. Eu am cărat-o vreo două săptămâni în rucsac, doar să ştiu că dacă vreau să recitesc ceva, e acolo aproape.V-aş spune mai mult, dar nu are sens să vă distrug bucuria lecturii unei cărţi cu adevărat bune.