Pe bulevardul I.C.Brătianu din Bucuresti, în faţa bisericii ,,Sf. Gheorghe-Nou’’ se află amplasat monumentul ce marchează simbolic locul considerat punctul de început al tuturor drumurilor din ţara noastră – ,,kilometrul zero’’.

De la strămoşii noştri romani

În multe ţări există tradiţia ca locul considerat centrul, punctul de plecare, kilometrul zero de la care sunt măsurate distanţele cadastrale în ţara respectivă să fie, de obicei, amplasat în capitală şi însemnat în diferite moduri: statui, pieţe publice, plăci, monumente etc.

Originea acestei tradiţii se regăseşte în Roma unde, în anul 20 î.Hr., împăratul Cezar Augustus a ridicat în centrul Forumului Roman, lângă templul lui Saturn,  un monument – Milarium Aureum (Piatra de hotar Aurită)- alcătuit dintr-un soclu din marmură (din care se păstrează şi azi câteva fragmente) pe care era aşezată o coloană turnată în bronz. Acest monument era considerat punctul de referinţă de la care se  măsurau relativ  toate distanţele în Imperiul Roman. Aşa a apărut, de altfel, şi celebra frază: ,,Toate drumurile duc la Roma’’.

,,Milarium Aureum’’ din Bucureşti

Încă din secolul al XIX-lea, în timpul domniei regelui Carol I, locul din care se măsurau distanţele dintre Bucureşti şi restul localităţilor din ţară – poziţionate pe un sistem radial de şosele ce făceau legătura dintre capitală şi hotarele ţării – a fost stabilit, de către topografii care au întocmit primele hărţi şi planuri în acele vremuri, în faţa bisericii Sf. Gheorghe-Nou. Aceasta deoarece era considerat central, fiind destul de aproape de Primărie şi pentru că prezenta marele avantaj că acolo opreau mai toate diligenţele ce veneau la Hanul din vecinătatea bisericii. Precizia măsurătorilor era destul de relativă, distanţele fiind date în ,,poşte’’ (1 poştă fiind egală cu aproximativ 20 de kilometri).

La sfârşitul deceniului patru al secolului XX, a devenit imperios necesară stabilirea unui kilometru zero, convenţional determinat, adică o transpunere exactă, din punct de vedere cadastral a punctului matematic din care porneau toate drumurile României Mari.

Din acest motiv, s-a ales de către Primărie un punct aflat în faţa bisericii ,,Sf. Gheorghe-Nou’’, între străzile Sf. Gheorghe-Nou, Cavafii Vechi şi Lipscani, pe un spaţiu creat prin demolarea vechiului han de altădată.

Proiectul, denumit de municipalitate ,,Monumentul Piatra Militară’’, conceput de arhitecţii Horia Creangă şi Ştefan Niculescu şi realizat de sculptorul Constantin Baraschi putea să demareze.

Astfel, convenţionalul ,,kilometrul zero’’ a fost materializat în centrul unui havuz, adică al unui mic bazin de formă circulară, care avea însemnate pe partea interioară semnele heraldice ale tuturor judeţelor din cuprinsul României Mari, sub fiecare semn fiind consemnată capitala respectivă şi distanţa dată în kilometri.

Pe fundul bazinului era înserată o roză a vânturilor, din granit negru, cu opt braţe sau raze care delimitau pe suprafaţa bazinului opt sectoare echivalente numărului de provincii istorice: Muntenia, Dobrogea, Basarabia, Moldova, Bucovina, Ardeal, Banat şi Oltenia.

În scop estetic dar şi pentru a face marcajul mai precis şi mai vizibil, în centrul rozei era plasată o sferă încinsă pe o circumferinţă cu un brâu din aramă pe care erau  reprezentate semnele zodiacale.

Pe marginea bazinului, înspre bulevard, se înălţa o stelă pe care erau notate în mod succint data şi scopul realizării construcţiei (şi care, ulterior, a fost distrusă fără a mai putea fi reconstituită).

În centrul ansamblului mai sus descris trebuia să fie amplasată o statuie reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul, acţiune pentru care era nevoie de acordul Patriarhiei. Aceasta, deşi iniţial şi-a dat acceptul, ulterior a revenit asupra hotărârii opunându-se realizării monumentului aducând drept argument a doua poruncă: ,,să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus, în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul’’.

În consecinţă, trebuia găsită o altă soluţie. Soluţie care a venit sub forma unei propuneri din partea sculptorului Constantin Baraschi: în locul cu pricina să se ridice statuia lui Făt-Frumos omorând balaurul. Din păcate, nici această variantă nu a fost acceptată iar pentru luarea unei decizii era nevoie de timp. Timpul însă nu a mai avut răbdare căci a început războiul.

În timpul războiului

În 1940 a început seria cedărilor teritoriale din partea ţării noastre; asta ca urmare a Diktatului de la Viena (pierderea Nordului Ardealului şi a Maramureşului), a tratativelor de la Craiova (pierderea Cadrilaterului) şi a ultimatumului moscovit (pierderea Bucovinei şi Basarabiei).

În această situaţie Piatra Militară cade în desuetudine fiindcă jumătate din localităţile înscrise pe monument nu mai făceau parte din România; pe lângă asta prezenta riscul de a deveni cauza unor izbucniri naţionaliste, pe fundalul unor relaţii externe şi aşa extrem de şubrede în acea perioadă, ceea ce ar fi condus la o serie de complicaţii fără rost şi periculoase în acelaşi timp, pe plan diplomatic.

Prin urmare, singura soluţie care apărea ca salvatoare în ceea ce privea existenţa monumentului este acoperirea bazinului cu o podină, rămânând astfel la vedere doar zodiacul planetar ce marca punctul kilometrului zero.

După război

În urma evenimentelor din august 1944, anunţul că armata rusă va ,,cuceri’’ Bucureştiul a obligat Primăria  să ia o măsură radicală: acoperirea în întregime cu pământ a bazinului, scoaterea bordurilor din piatră şi îndepărtarea chiar şi a zodiacului.

Şi după Revoluţie

Distrus în timpul regimului comunist, ansamblul a fost scos la lumină în 1992 şi restaurat – după situaţia descoperită in situ – şase ani mai târziu (1998) de către o echipă de specialişti condusă de arhitecta Alexandra Chiliman Juvara.

Obiectiv turistic – de ce nu?

Având un trecut destul de zbucimat, cuprinzând perioade care prezintă o importanţă deosebită pentru istoria naţională, monumentul ar trebui să se bucure de mult mai multă consideraţie din partea noastră şi a edililor oraşului.

Din păcate, însă, lucrurile nu stau aşa. Aspectul lui lasă de dorit: murdar de noroi, cu urme de tălpi pe braţele  delimitatoare din interiorul bazinului, plin de frunze căzute în apa provenită din precipitaţii, cu inscripţionările care, pe alocuri, abia mai pot fi descifrate.

Este regretabilă şi  chiar lipsită de respect această atitudine. Faţă de noi înşine şi mai ales faţă de eforturile tuturor acelora care, de-a lungul timpului, l-au proiectat, l-au realizat , l-au salvat când şi cât a fost cu putinţă şi l-au restaurat redându-l, în final, urbei.

Dacă s-ar dori, ar putea deveni unul din obiectivele turistice reprezentative pentru Bucureşti şi nu numai. Cu toate că,  la ora actuală, amplasamentul îl dezavantajează deoarece nu-l pune deloc în evidenţă, trecutul său şi istoria locurilor din imediata vecinătate constituie nişte atuuri de care ar fi bine să se ţină seama şi care ar merita valorificate din punct de vedere turistic.

 

Autor: Corina P.

Bibliografie:

Dragomir, Silviu N. – Un Bucureşti mai puţin cunoscut , Editura Lucman,  Bucureşti, 2008