Capitala Canadei este locul de confluenţă al culturii franceze cu cea britanică şi rodul unei istorii pătate cu sânge care, în cele din urmă, a generat civilizaţie.
Zilele toride sunt o raritate în regiunea capitalei naţionale a Canadei, aşa că în luna iulie ai şanse mari să prinzi o după-amiază de vară în care temperatura să fie optimă pentru o plimbare lungă şi de neuitat. Îţi poţi începe aventura urbană de la unul dintre cele 200 de restaurante din „By Market” (Marché By, cum îi zic francofonii), un fel de bazar al culturii gastronomice mondiale deasupra căruia pluteşte spiritul colonelului By, „tatăl” oraşului. Dar înainte de păşi cu neastâmpărul turistului printre clădiri şi monumente, imprimă-ţi în minte un lucru: ceea ce se vede şi se aude astăzi în capitala unuia dintre cele mai dezvoltate state din lume a fost plătit cu sânge. Şi a reuşi să conciliezi conştiinţe naţionale rănite şi temperamente opuse presupune să stăpâneşti arta negocierii şi a compromisului în folosul binelui comun.
Englezii, irlandezii şi francezii s-au duşmănit sute de ani, s-au bătut pe străzi şi au refuzat mult timp să se aşeze la masa dialogului. Totul s-a întâmplat la mii de kilometri distanţă de ţările lor de origine, însă rezultatul a fost apariţia unuia dintre cele mai democratice state din lumea occidentală – Canada. La Ottawa există un cartier unde până şi ghizii autobuzelor double-decker, care-i transportă pe turişti prin urbe, par cuprinşi de fiori când evocă istoria locului. Acolo au avut loc bătălii în toată regula între francezi şi irlandezi, dar răzbunările şi adversitatea unora faţă de ceilalţi s-au stins prin construcţia unei catedrale catolice, adevărată capodoperă arhitecturală, care veghează astăzi Galeriile Naţionale ale Canadei.
Acesta este doar un exemplu al reconcilierii, printre numeroase altele care dau definiţia celui mai sigur şi prosper stat al Americii de Nord. Am început aceste rânduri cu o asemenea menţiune pentru a vă pregăti psihologic în vederea desluşirii secretelor Canadei. Veţi constata că lucrurile nu sunt atât de simple precum ne apar la început, atunci când pornim într-o călătorie.
Luaţi autobuzul supraetajat!
Cea mai bună soluţie pentru a trece în revistă frumuseţile unui oraş încărcat de istorie este ceea ce europenii numesc „hop-on-hop-off-bus”. Ce-i drept, nord-americanii nu-i prea zic aşa; pe româneşte, asta înseamnă un autobuz supraetajat care opreşte, din oră-n oră, în diverse puncte de atracţie urbană pentru a prelua sau a lăsa turişti. Există şi la Bucureşti de câţiva ani, aşa cum e firesc să existe în orice oraş care are ceva de spus lumii.
La Ottawa, autobuzul cu etaj costă în jur de 80 de dolari de persoană pentru trei zile, programul de funcţionare fiind între ora 9:00 şi ora 19:00. Marele avantaj este că poţi vizita liniştit (şi gratuit, joia) muzeele din cele două oraşe care formează Capitala naţională a Canadei – Ottawa şi Gatineau. Da, aţi înţeles corect: Capitala naţională a Canadei este formată, practic, din două localităţi despărţite de un râu. Gatineau are în jur de 300.000 de locuitori şi ţine de provincia francofonă Québec, iar Ottawa are aproximativ un milion de oameni şi ţine de provincia anglofonă Ontario. Şi aici începe, de fapt, povestea pe care vreau să v-o spun.
Supuşii Albionului, masaţi în nordul continentului după ce republicanii turbulenţi au deschis drumul „visului american”, s-au gândit că au nevoie de o capitală care să nu fie prea aproape de Statele Unite. Provincia francofonă Québec nu a fost doar o dată în vizorul americanilor, care şi-o doreau parte a teritoriului lor. Războiul anglo-american de la 1812, izbucnit pe fondul frustrărilor economice ale tinerei naţiuni, a demonstrat-o cu prisosinţă, cu toate că s-a încheiat indecis (status quo ante bellum).
Aşadar, de pe „lista scurtă” a posibilelor capitale ale Canadei au căzut, rând pe rând, Montréal, Toronto, Kingstone şi Ville de Québec. A rămas Ottawa cu oraşul-oglindă Gatineau, amplasate strategic, în jurul unui râu, văzut ca un eventual scut natural, şi aflate la câteva sute de kilometri de SUA. Asta se întâmpla la mijlocul anilor ’60 ai secolului XIX, atunci când femei cochete şi domni eleganţi se plimbau prin grădina publică a oraşului Ottawa.
Clădirea Parlamentului şi Harry Potter
Prin grădina publică a Capitalei naţionale treci parcă într-o altă lume ale cărei rânduieli au fost stricate de zgârie-nori şi corporatism. De acolo se vede o parte a clădirii Parlamentului care a servit ca model pentru construirea lumii lui Harry Potter. Dacă te vei odihni pe o bancă, vei avea impresia că, din clipă-n clipă, cerul va fi brăzdat de măturile vrăjitorilor de la Şcoala de Magie Hogwarts. Imaginea de poveste hollywoodiană are suport în realitate cu atât mai mult cu cât tradiţia creştină a Canadei, în general, şi a Québecului, în special, a fost dată uitării. Bisericile de piatră construite cu 150 de ani în urmă nu-i mai impresionează decât pe turişti, iar catolicismul şi protestantismul, cândva rivale de moarte, s-au pierdut împreună în negura istoriei.
Oamenii obişnuiţi l-au înlocuit pe Dumnezeu cu Gandalf, trăiesc repede şi intens, pentru week-end-uri şi vacanţe de două săptămâni pe an, cumpără şi vând, îngropând trecutul în albume cu fotografii şi în muzee bine îngrijite. Pe undeva este şi normal, dată fiind viteza cu care se încropesc şi se destramă vieţi, Canada având, după numărul de emigranţi pe care îi primeşte anual, o adevărată industrie a destinelor. Totul se joacă între verbele „a rata” şi „a reuşi”, „a pierde” şi „a câştiga”, trecând prin desişul nuanţelor fiecăruia.
The Empress of Ireland, „Titanicul” canadian
Dacă tot veni vorba despre destine, puţini ştiu că tragediile nu au ocolit deloc aceste ţinuturi, nici pe uscat, nici pe ape. Muzeele Capitalei naţionale, pe care orice turist responsabil nu le ocoleşte, recompun discret poveşti şterse de timp sau scufundate în ape tulburi şi reci.
De pildă, cea mai mare catastrofă navală din istoria Canadei s-a petrecut în noaptea ceţoasă a zilei de 29 mai 1914. Muzeul Canadian de Istorie ne-a spus povestea completă, în vara lui 2014, la peste un secol de la tragedie.
Dominionul britanic din America de Nord trăia, la acea vreme, un adevărat „boom” economic, atrăgând emigranţi din toată lumea. Navele-surori The Empress of Ireland şi The Empress of Britain făceau curse de linie transatlantice, ducând spre Europa oameni avuţi, dornici să-şi petreacă vacanţele pe bătrânul continent, şi aducând cu ele, pe coastele Canadei, mii de familii în căutarea unui nou început.
Aroma confortului celor cu dare de mână, ale căror vieţi s-au sfârşit într-o noapte de mai, pătrunde prin ţesătura timpului şi iese prin ceştile şi vesela recuperate de pe fundul oceanului. Muzeografii canadieni au fost atenţi la detalii şi au aşeazat în vitrine bine luminate urme ale dichisului de altădată al cucoanelor de familie bună: şervete, linguriţe argintate, tacâmuri fine şi sticluţe de parfum. Valizele de lemn cu întărituri de metal te duc cu gândul la nefericiţii care, în ajunul morţii lor, şi-au îndesat acolo toate cele de trebuinţă pentru un drum la al cărui capăt n-au mai ajuns.
Poveştile pasagerilor pieriţi pe „Titanicul” canadian, spuse în receptoarele amplasate în faţa vitrinelor cu exponate, îţi fac legătura cu „lumea cealaltă”, pe al cărui fundal sonor auzi râsete, clinchet de pahare şi loviturile de biliard ale unor domni mustăcioşi care fumează tutun de calitate. Vieţile lor s-au stins asemenea ţigărilor de foi şi pipelor uitate în colţul gurii la vreo partidă de biliard, într-o călătorie ce ar fi durat şase zile şi ar fi trebuit să fie prilej de mare destindere. Recrearea cabinelor în care se odihneau pasagerii de la clasa I, dotate cu mobilier de lemn, paturi comode, rufărie albă şi duşuri îţi sugerează că moartea era un concept abstract la bordul acelei minuni a tehnicii – Empress of Ireland.
Cum s-a întâmplat tragedia
Una dintre perlele marinei comerciale canadiene, Empress of Ireland, de abia îşi începuse al 96-lea voiaj transatlantic, de la Ville de Québec spre Liverpool. În noaptea de 29 mai 1914, la ora două şi zece minute, un carbonier norvegian, Storstad, loveşte puternic pachebotul, din cauza vizibilităţii reduse şi a neatenţiei. Căpitanul Empress of Ireland, un gentleman trecut prin şcoala de navigaţie britanică, anticipase pericolul şi încercase din răsputeri să evite tragedia, însă omologul său de pe cealaltă punte nu reacţiona la semnalele transmise. Căpitanul navei „blestemate” Storstad se retrăsese cu soţia în cabină şi îşi delegase atribuţiile unui ofiţer mai tânăr.
A doua sa greşeală fatală a fost aceea că, după impact, a ordonat echipajului să dea înapoi, permiţând astfel inundarea rapidă şi scufundarea Empress of Ireland în mai puţin de 15 minute. Dintre cei 1.477 de pasageri, au murit 1.012, iar dintre cei 138 de copii aflaţi la bord au fost salvaţi numai cinci. Grace Hanagan a fost unul dintre copiii salvaţi şi a trăit până la adânci bătrâneţi pentru a depune mărturie despre acea noapte de coşmar. Şi-a pierdut părinţii la vârsta de opt ani, dar a trăit mult timp după aceea cu speranţa că mama sa ar fi putut fi salvată, printr-o minune, deoarece trupul ei nu a fost găsit.
Epava Empress of Ireland , care încă mai păstrează multe secrete, se găseşte şi astăzi la 42 de metri sub apă şi la şase kilometri distanţă de portul Sainte-Luce-sur-Mer. Ministerul Culturii din Québec a declarat-o, la 15 aprilie 1999, „bun istoric şi arheologic”. Turiştii care au urmat cursuri şi care deţin permise speciale de scufundare pot coborî în adâncuri pentru a vedea şi atinge epava. Autorităţile îi avertizează pe doritori că se supun unor mari riscuri dacă nu au experienţă în asemenea activităţi şi că trebuie să respecte cu stricteţe procedurile de securitate.
Înapoi, prin tunelul timpului
Când ieşi din Muzeul Canadian de Istorie, mai ales după ce ai vizitat o expoziţie precum cea despre Empress of Ireland, ai nevoie de o pauză de cafea pentru a-ţi pune gândurile în ordine. Autobuzul double-decker vine din oră în oră în faţa clădirii pentru a prelua turiştii cu minţile vraişte, rămaşi încă o vreme captivi ai imaginilor de arhivă, ai exponatelor atent organizate şi ai poveştilor bine scrise. Dar dacă tot am amintit de clădirea Muzeului Canadian de Istorie vă mai spun repede că arhitecţii i-au conceput faţada fără unghiuri de 90 de grade, respectând superstiţia autohtonilor inuiţi potrivit căreia spiritele rele se ascund în respectivele forme geometrice.
În fine, starea de transă trece imediat ce revii în centrul oraşului, la terasele cafenelelor de lângă Parliament Hill. Atmosfera americană se îmbină perfect cu cea europeană, iar odată cu lăsarea serii amestecul acesta devine reconfortant, ca şi un espresso băut din două înghiţituri. Totuşi, pentru cei care obosesc repede este recomandabil să mai zăbovească în autobuzul double-decker, care-i va duce pe la reşedinţa Guvernatorului General al Canadei, locţiitor al Reginei şi şef al statului. Situată într-o zonă rezidenţială superbă, împânzită de diplomaţi ai ţărilor cu greutate, reşedinţa Guvernatorului General, Rideau Hall, a fost construită în 1838 pentru a servi necesităţilor locative ale omului de afaceri scoţian Thomas McKay, care avea nu mai puţin de zece copii. Pe domeniul aferent, personalităţi politice şi actori celebri din întreaga lume au sădit câte un arbore, confirmând şi prin acest simplu gest pretenţia Canadei de „soft power” la nivel internaţional.
Nu departe se află reşedinţa ambasadorului SUA în Canada, care beneficiază de cea mai interesantă privelişte spre râul Ottawa. Dar aceasta nu înseamnă, din punct de vedere simbolic, că „ţara frunzei de arţar” se află în siajul Statelor Unite şi că acordă, dintru început, cecuri în alb administraţiei de la Washington. De altfel, istoria recentă a demonstrat că lucrurile nu stau întotdeauna aşa.
Turistul din double-decker are timp să uite de politică până ajunge la Canada Aviation and Space Museum, acolo unde sunt expuse toate aparatele de zbor folosite de forţele aeriene regale, din Primul Război Mondial şi până astăzi. Mai mult, vizitarea acestui obiectiv îi poate aduce turistului nostru iniţierea în „tainele” programului spaţial canadian. Astronautul Chris Austin Hadfield (55 de ani) este primul cetăţean al ţării frunzei de arţar care a ieşit în spaţiul cosmic. Datorită prezenţei sale constante pe reţelele de socializare, inclusiv atunci când era în misiune, a devenit un idol pentru mulţi tineri canadieni.
Printre cai şi avioane
Dar după un asemenea tur de forţă printr-una dintre cele mai magnetizante capitale ale Americii de Nord, nu-ţi rămâne decât să-ţi clăteşti privirea şi sufletul în baza de antrenament a Jandarmeriei Regale, acolo unde poţi vedea la treabă cai de 20.000 de dolari bucata. Probabil că vă amintiţi din filme de ofiţerii în uniforme roşii şi cu pălării de cowboy care călăresc mândri prin faţa mulţimilor venite să-i admire. Să ştiţi că au de ce să se mândrească şi că ţinuta lor nu este doar o imagine vândută publicului. Criteriile dure de selecţie, antrenamentele şi disponibilitatea candidaţilor de a fi trimişi la celălalt capăt al ţării, la mii de kilometri de casele lor, toate acestea fac din Jandarmeria Regală un serviciu de elită.
La final, un restaurant bine ales, dintre cele peste două sute din „By Market”, îţi dă liniştea necesară pentru a reflecta la destinul unei ţări atât de atipice, cu o istorie scurtă, dacă ne gândim la Europa, însă intensă şi, pe alocuri, în contradicţie flagrantă cu valorile pe care le promovează astăzi Canada. Concluzia, după un periplu canadian, nu poate fi decât una socratică: ştim că nu ştim nimic din chimia acestei lumi, dar efortul de a afla câte ceva face toţi banii. Şi la propriu, şi la figurat.
John By, „tatăl” oraşului Ottawa
Locotenent-colonelul John By (1779-1836) a avut o viaţă scurtă, dar palpitantă. A murit la 57 de ani, însă i-a fost hărăzit să aibă parte de experienţe unice în activitatea sa de inginer şi militar de carieră. John By a rămas în memoria canadienilor drept omul de geniu care a reuşit construcţia Rideau Canal, în jurul râului Ottawa, graniţa naturală dintre francofoni şi anglofoni, în inima Capitalei Naţionale a Canadei. Început în 1826 şi terminat în 1832, Rideau Canal este considerat ca fiind o remarcabilă operă inginerească a acelor timpuri. Canalul conectează o serie de lacuri şi râuri, asigurând legătura între lacul Ontario şi Bytown (vechea denumire a oraşului Ottawa).
Sursă: Historia