„La plăcinte înainte, la război înapoi!” spune Ion Creangă în Amintiri din copilărie, citând un vechi proverb moldovenesc, dar oricât am vrea să ne lăudăm cu ele ca fiind de la noi, plăcintele au o istorie îndelungată și diversificată, care se întinde pe mii de ani.

Deși sunt diferite de la o țară la alta, plăcintele sunt desertul format din aluat, care ascunde o umplutură dulce sau sărată. Și formele lor sunt diverse. Americanii le fac rotunde, în tavi de tartă, și cu un model din aluat pe deasupra. În România se împăturesc, în timp ce Grecia se rulează ș.a.m.d.

Își au originea în Egiptul antic

Povestea plăcintelor este legată de începutul folosirii tehnicii de coacere și de nevoia oamenilor de produse hrănitoare pe care să le poată căra pe parcursul unor călătorii lungi, în special cele desfășurate pe mare. Primele plăcinte reprezentate undeva erau rotunde și erau făcute din făina de grâu, orz sau ovăz, și aveau drept umplutură miere. Aceste galette apar în mormântul faraonului Ramses al II-lea, care a domnit între 1304-1237î.Hr. Totuși există consemnte rețete de plăcinte cu pui în Summer cu aproape 700 de ani mai devreme. Nu știm în schimb cum arătau. Rețeta de plăcinte a fost adoptată și de vechii greci. Se pare că ei au dezvoltat această zonă de patiserie, în ideea că au adăugat grăsime la aluat, trasformându-l din coca brutarului într-un produs mult mai fin. Aceștia făceau dulciuri de mici dimensiuni, pe care le umpleau cu fructe. În pisele de teatru ale lui Aristofan din secolul V în Hr. apar mențiuni cu privire la aceste dulciuri și la faptul că deja patiserul nu mai era același cu brutarul.

Romanii le-au diversificat: dulci și sărate

Romanii au preluat multe lucruri de la greci printre care și banchetele, cu multe dintre feluri de mâncare sofisticate servite la acestea. Ei au fost cei care au început să diversifice rețetele: sărate cu brânză sau carne, ori dulci cu miere și fructe. Tot romanii au ales să diversifice adăugând atât grăsime de origine animală, fie ulei de măsline.  Au observat că în acest aluat carnea nu se mai usca și se conserva vreme mai îndelungată. Pe lângă carne, ei umpleau plăcintele și cu ouă. Tot ei au dat numele preparatului, numindu-l „placenta“. Acest nume apare încă din secolul II î.Hr în cartea lui Marcus Porcius Cato (234-149 î.Hr.). Tot imperiul Roman este responsabil și de răspândirea acestui fel de mâncare în toată Europa. Expansiunea și dominația sa în anii de la sfârșitul Antichității până spre prima jumătate a mileniului I a oferit un timp îndelungat de răspândire a rețetelor.

Un preparat festiv

Bucătarii medievali au considerat rețetele romane ca moșteniri culinare utile și ușor de realizat. Atunci când erau în impas puteau să facă variante simple având nevoie de puține ingrediente și o puteau prepara chiar și pe foc în aer liber. În schimb când aveau mai multe ingrediente la îndemână realizau deserturi sau mâncăruri de-a dreptul regale. De exemplu, la încoronarea regelui Henry al VI-lea, s-a servit plăcintă de păun, carnea de pasăre fiind foarte apreciată în acele vremuri. Istoria o aminteşte pe Regina Elisabeta I a Angliei, care a gătit prima plăcintă cu cireşe.

De altfel plăcinta cu carne (pasăre, miel sau vită) din Anglia stă la baza felului de mâncare american cunoscut azi. Primii pelerini au dus în America rețeta de plăcintă, unde au adaptat-o la ingredientele din Lumea Nouă. Ulterior coloniștii au folosit și alte tipuri de umplutură specifică locului: fructe de pădure,mere, prune etc.

Totuși ar fi nedrept să lăsăm plăcinta în mâna americanilor. Plăcintele din spațiu german și anglo-saxon sunt doar o varietate din anticele plăcinte greco-romane. Chiar dacă azi sunt bine cunoscute cheesecake, pecan pie sau plum pie ar trebui amintit că bucătăriile tradiționale au evoluat și au dezvoltat diferit acest fel de mâncare. La noi sunt poale în brâu, la austrieci apfelstrudel, la tătari suberek, la francezi quiche. iar variațiile pot continua de ne lingem pe degete