De Podul Mogoșoaiei (vechiul nume al Căii Victoriei) am auzit pentru prima dată în copilărie, într-o povestire de I. L. Caragiale. Credeam că este, așa cum îi spune numele, un pod peste o apă… și nu prea înțelegeam cum poate un pod să aibă prăvălii de o parte și de alta. Abia peste mulți ani am aflat că, odinioară, orice stradă pavată cu lemn avea denumirea de „pod”, iar cea mai cunoscută din București era chiar aceasta.
Arteră centrală a orașului București, Calea Victoriei a luat naștere în 1682, când domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a gândit să traseze „un drum mai drept și mai scurt” de la Curtea Domnească din București (Curtea Veche) până la palatul de pe domeniile de la Mogoșoaia. S-a numit Podul Mogoșoaiei până după Războiul de Independență din 1877, când a primit numele actual – Calea Victoriei.
Calea Victoriei, coloană vertebrală a Bucureștiului
Această stradă a fost, mai bine de un secol, locul în care se „lua pulsul” orașului; aici se întâlneau bucureștenii pentru a afla noutăți, a socializa, a bârfi, a bea bere. Aici găsim o plăcuță cu informația „monument istoric” aproape pe fiecare clădire. Din păcate, nu este foarte lată, în unele locuri fiind dificilă găsirea unei perspective bune pentru a pune în valoare fațadele în fotografii.
Dacă începem plimbarea noastră din Piața Națiunilor Unite, primele două clădiri importante ne întâmpină după câțiva pași – palatul Poștelor (care adăpostește azi Muzeul Național de Istorie) și Palatul CEC. Construcția lor a început în aceeași perioadă, la sfârșitul secolului XIX, și au fost inaugurate în anul 1900 sub domnia regelui Carol I. Pentru palatul Poștelor, arhitectul a avut ca inspirație clădirea similară din Geneva, în timp ce Palatul CEC este construit în stil eclectic, punctul de atracție fiind impresionanta cupolă centrală din sticlă și metal.
Palatul CEC
Ceva mai departe, după intersecția cu Bulevardul Elisabeta, alte două clădiri se privesc cu coada ochiului: Cercul Militar Național și Casa Capșa. Locul pe care se află Cercul Militar a fost ocupat mai demult de Mănăstirea Sărindar, ridicată prin grija domnitorului Matei Basarab la 1652. Șubrezită de vreme și până la urmă dărâmată, pe locul ei s-a construit la sfârșitul secolului XIX fântâna cu același nume, o construcție interesantă care nu a lăsat nimic din măreția sa actualei fântâni Sărindar aflate în fața Cercului. Numele cu o rezonanață plăcută și exotică este de origine grecească – mănăstirea era a patruzecea zidită sau refăcută de Matei Basarab, iar în greacă saránta înseamnă „patruzeci”. Construcția Cercului Militar a început în anul 1912 iar în 1914 construcția era „la roșu”. Însă, în timpul primului Război Mondial, interiorul a fost devastat, fiind restaurat ulterior. Inaugurarea s-a făcut în 1923 în prezența regelui Ferdinand. Interiorul este somptuos, existând șapte săli folosite pentru diferite evenimente, fiecare cu specificul său arhitectural.
Capșa a fost deschisă de frații Constantin și Grigore Capșa în 1852, inițial fiind doar o cofetărie, care a ajuns în timp record cea mai cunoscută și căutată din București. Ulterior a început să funcționeze și ca hotel și restaurant. E cunoscută drept cafeneaua scriitorilor și artiștilor, un loc boem unde, la începutul secolului XX, aceștia se întâlneau pentru a dezbate, a critica, pentru a se certa sau, de ce nu, a lucra inspirați de discuțiile animate din jur. Capșa era locul care consacra un artist, mai mult decât orice publicație oficială în care ar fi putut să-i apară numele.
O altă clădire reprezentativă de pe Calea Victoriei este Palatul Telefoanelor, construit între anii 1929-1934. Este o clădire modernistă ce amintește, la o scară mai mică, de zgârie-norii nord-americani. La data finalizării construcției era, cu cei 53 de metri ai săi, cea mai înaltă clădire din București.
Palatul Telefoanelor
Alături ne întâmpină o construcție ciudată – hotelul Novotel. O construcție rece de sticlă cu un portal de intrare desprins din peisaj, aparținând arhitecturii clasice. Este un tribut adus vechii clădiri a Teatrului Național, pe care o reproduce întocmai. Teatrul, aflat pe acel loc până în 1944, a fost distrus la acea vreme de o bombă ce viza, de fapt, Palatul Telefoanelor.
Hotel Novotel
Mai este un pas până în Piața Revoluției, dar trebuie să poposim cu privirea și asupra bisericii Krețulescu. Aspectul său este neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox, pentru că în urma restaurărilor din 1935-1936 a fost îndepărtată tencuiala și a rămas la vedere culoarea roșietică a cărămizii aparente, o apariție similară cu cea a bisericilor Anglicană sau Italiană din București. Este unul dintre cele mai valoroase monumente arhitecturale ale orașului, fiind construită în 1720 prin grija logofătului Crețulescu, soțul uneia din fiicele lui Constantin Brâncoveanu.
Biserica Kretulescu
Piața Revoluției, un loc eclectic, încărcat de istorie
În Piața Revoluției atenția este atrasă de dimensiunile impresionante ale Palatului Regal; de altfel, înainte de evenimentele din decembrie 1989, ea purta numele de Piața Palatului. Palatul datează din anul 1937, fiind construit după demolarea Casei Golescu, sever avariată de numeroase evenimente de-a lungul timpului. Aceasta data din 1812 și fusese reședință pentru Alexandru Ghica Vodă, Al. I. Cuza și Carol I. După înlăturarea de la putere a regelui Mihai și instaurarea comunismului, însemnele arhitecturale care simbolizau monarhia au fost ascunse, Palatul fiind folosit ulterior pentru a adăposti Muzeul de Artă al României, funcție pe care o îndeplinește și în prezent.
Tot aici întâlnim monumentele a doi reprezentanți de marcă ai Partidului Național Țărănesc care au avut de suferit în timpul regimului comunist – Iuliu Maniu (care a și murit în detenție) și Corneliu Coposu. Ele sunt așezate, simbolic, față în față, de o parte și de alta a Căii Victoriei; Corneliu Coposu a fost discipolul lui Maniu și a încercat să-i ducă mai departe idealurile, inclusiv după 1989, când a reîntemeiat PNȚ.
Corneliu Coposu
În spatele monumentului lui Maniu se profilează o altă clădire impunătoare – sediul fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român, care găzduiește acum Ministerul Afacerilor interne. Este locul ultimului discurs al lui Nicolae Ceaușescu, devenit punct important de cotitură în istoria națională.
Iuliu Maniu
Memorialul Renasterii
Prezența inedită din Piața Revoluției este Memorialul Renașterii, un monument dedicat victimelor revoluției din 1989. Simbolistica ei este intens controversată, iar privitorii mai hâtri se întrec în a da ansamblului denumiri și interpretări dintre cele mai inventive. Alături de monument se află Zidul Amintirii, pe care au fost gravate numele celor 1058 de victime, iar Calea Biruinței (care se continuă pe laterale, având de fapt forma unei cruci) este o alee pavată cu bușteni de stejari; sursele spun că numărul buștenilor este nici mai mare nici mai decât 1058.
Articol de Daniela Mitache
Articol realizat în cadrul Proiectului Tineri Jurnaliști Online, proiect cofinanțat de Ministerul Tineretului și Sportului