Povestea celor care şi-au petrecut nopţi întregi la coadă, săptămânal, pentru câteva bilete la Cinematecă este o experienţă de povestit nepoţilor. Nu pentru că în România comunistă nu s-ar fi stat la coadă pentru orice, ci pentru faptul că nişte oameni alegeau să-şi petreacă o noapte întreagă pe stradă pentru a avea ulterior certitudinea că vor putea viziona câteva filme bune. Pătrundem în acest univers privat graţie cunoscutului istoric şi profesor Bogdan Murgescu; acesta era, în anii ’80, unul dintre tinerii însetaţi de film şi de cultură cinematografică. Începând cu debutul studenţiei, în anul 1982, viitorul profesor Murgescu a frecventat cinematograful de arhivă şi ne-a mărturisit frânturi din bucuriile, sacrificiile şi atmosfera acelei perioade.
Interviu cu profesorul Bogdan Murgescu, în anii ’80, fericitul posesor al unui abonament la Cinematecă. 
Domnule profesor, de ce mergeaţi la Cinematecă?
A fost o perioadă de foame culturală. Ştiam că se difuzează filme bune, care merită să fie văzute. Cred că prima oară am auzit povestindu-se despre Cinematecă într-un grup de prieteni. Pe de altă parte, aici, cel puţin când am frecventat-o eu, era unul dintre locurile foarte puţine unde se putea avea acces la acest tip de cultură. În România acelor vremuri exista un program de televiziune sărăcit, care cuprindea foarte puţine filme. Dintre acestea erau şi mai puţine cât de cât onorabile din punct de vedere artistic. Oferta cinematografică era şi ea destul de modestă şi, de multe ori, cu filme mai degrabă de consum ieftin, decât cu filme de artă. Marea dorinţă a multora era de a vedea filme care aveau valoare artistică. Pe lângă acesta, pentru mine era şi un anumit interes profesional: voiam să ştiu, pe de o parte, cum se reflectă istoria în film, pe de alta, cum se manifestă aceasta ca expresie a culturii unei societăţi.
Ce filme pe care le-aţi vizionat acolo v-au rămas în memorie?
Sunt foarte multe. Probabil au fost mai multe cicluri. Am prins relativ la începuturile perioadei un ciclu Bunuel, un ciclu Wajda… Foarte multe dintre filmele pe care le-am vizionat le-am văzut la Cinematecă prima dată. Poate unul care m-a impresionat şi ţin minte că l-am văzut relativ târziu, nu în perioada studenţiei, fost „Kanal” a lui Wajda. Tot acolo am văzut „Dirijorul”, care nu e un film istoric, dar care ridică foarte multe probleme; după cum am văzut foarte multe dintre creaţiile lui Federico Fellini, începând cu „La dolce vita”, „Amarcord”, „8 şi ½”, „La strada”. Deci o paletă destul de mare de filme.
Exista o instruire a publicului care venea la Cinematecă?
Instruirea publicului, nu. Cred că în toată perioada în care am mers la Cinematecă la câteva spectacole, probabil de gală, am auzit şi lume vorbind înainte. Însă exista o pregătire prin programul tipărit, care conţinea fie citate din critic despre film, fie mici comentarii chiar ale autorilor programelor şi care te puneau un pic în temă. Era suficient să ai o anumită senzaţie despre filmul acela, câteva date despre regizorul, actori etc. Programele acelea le citeam în primul rând pentru că erau bine organizate pe cicluri tematice şi îţi puteai contura o imagine mai bună despre regizor sau film în sine.
Ce alte mijloace de informare cinematografică existau în perioadă?
În afara programului de la Cinematecă, puteai să citeşti diverse lucruri în revista „Cinema”. Dacă voiai să mergi mai în detaliu erau şi diverse lucrări de specialitate. Recunosc că nu am consultat aşa ceva. Am mers mai degrabă pe relatări orale şi, la un moment dat, pe unele cronici din diverse reviste. Erau mai puţine mijloacele de informare decât azi. În acelaşi timp, ele erau altele. Dacă apărea vreo problemă căutai în bibliotecă, într-un dicţionar sau într-o lucrare de referinţă. Astăzi mergi direct la internet şi încerci să afli informaţia elementară. Ritmurile erau totuşi altele. Şi tentaţiile erau mult mai mici. Lumea pornea mai devreme la treabă şi dimineţile erau mai frecvent ocupate decât în ziua de azi. În acelaşi timp, seara se termina mai devreme. Acestea erau ritmurile care ţineau de lumină şi de oferta urbană. Chiar şi Cinemateca nu te ţinea mult după 22:00. În general filmele se terminau pe la 22:00-22:30.
„De obicei, mă mai înţelegeam cu unul sau altul dintre colegi şi stăteam prin rotaţie la coadă”
Câte de des mergeaţi la Cinematecă în anii aceia?
Mergeam de două-trei ori, uneori de patru ori pe săptămână. Nu în toate săptămânile. Este adevărat că această frecvenţă mare a vizionărilor am avut-o până la terminarea facultăţii, deci până în 1986; ulterior am mers ceva mai rar.
Totuşi, aici era o problemă legată de modul de procurare a biletelor. Acestea se vindeau luni dimineaţa pe toată săptămâna. Din acest motiv era o investiţie mare de efort pentru a ajunge la ele. Trebuia să stai la coadă. Exista şi o limită brutală în privinţa numărului de spectacole pentru care putea să iei bilete. Plafonul maxim era de patru spectacole. De obicei, mă mai înţelegeam cu unul sau altul dintre colegi şi stăteam prin rotaţie la coadă. În aceste condiţii, rămâneau numai 1-2 spectacole pe săptămână de văzut. Regula era însă următoarea: se puteau cumpăra pentru două persoane până la 4 spectacole.
Totuşi biletele nu se vindeau fără abonament. Aşadar, cum se obţinea un abonament?
Abonamentul se obţinea prin pile şi relaţii. Eu l-am obţinut prin intevenţia cuiva din familie, care a pus o vorbă bună ca să obţin acest document.
Dar existau şi căi legale?
Bănuiesc că existau, dar era destul de neclar. Eu l-am obţinut după ce începuse anul universitar.
Existau restricţii în ceea ce priveşte existenţa abonamentului? Trebuia să faci parte din UTC?
Nu ştiu asemenea detalii. Însă după ce am avut primul abonament, înnoirea anuală s-a făcut pe baza celui vechi.
Cât costa un abonament şi un bilet?
Cred că undeva la 25-30 de lei abonamentul, iar biletul costa câţiva lei; până în 5 lei. Oricum, biletul nu era mai scump decât la un cinematograf obişnuit.
„Oamenii din coadă erau destul de avizaţi”
Ce fel de oameni veneau la Cinematecă: tineri, bătrâni?
Majoritari erau tinerii; totuşi, nu era exclusiv un club al tinerilor. Erau oameni de vârste diferite, însă modul de procurare a biletelor genera o anumită probă de anduranţă fizică şi din acest punct de vedere tinerii aveau o şansă mai bună.
Puteţi să descrieţi puţin atmosfera de la coadă?
Coada se forma cu ore bune înainte ca Cinemateca să se deschidă. Au fost şi perioade când, practic, se forma de seara, de duminică. Se organizau de multe ori grupe de intervenţie, erau liste întocmite şi, după aceea, coada funcţiona până dimineaţa stând la intrarea în Cinematecă. Se clădeau înţelegeri între cei care veneau frecvent la Cinematecă, cum am făcut şi eu cu mai mulţi colegi, la modul că într-o săptămână să iau eu biletele, în altă săptămână să ia unul sau altul dintre colegi. Se puteau găsi diverse formule de a împărţi povara, dar până la urmă multe alte înţelegeri nu se puteau face. Era mai complicat pentru că, la un moment dat, se strigau listele şi se făcea prezenţa, dacă e toată lumea la coadă. Totuşi, deşi existau altercaţii când se terminau biletele la unul sau altul dintre spectacole nu ştiu de acte de vandalism. Erau nemulţumiri, frustrări, în fine, acuze că ar fi mai dosit din bilete, dar nu am sesizat să se depăşească o anumită limită.
Ceea ce era mai interesant la aceste cozi interminabile este faptul că uneori înnodai cu cineva câte o discuţie şi aflai că săptămâna viitoare va fi filmul cutare, unii mai ştiau una alta. Oamenii din coadă erau destul de avizaţi, adică era un mediu cu care aveai de multe ori ce idei să schimbi.
Care era atmosfera din sală?
Atmosfera din sală… Nu e mare lucru de spus, pentru că se închidea lumina şi spectatorii se concentrau la film. Era, să zicem, o evlavie a pasionaţilor şi nu se interacţiona în sală. Au fost situaţii în care, din diverse motive, a fost înghesuială mai mare. Nu-mi aduc acum aminte exact la care spectacole, dar au fost câteva situaţii în care, la un moment dat, s-au dat mai multe bilete. Totuşi nu era o practică frecventă. Biletele aveau locurile precizate.
Consideraţi că aţi văzut aici filme interzise sau care nu erau agreate de regimul comunist?
Cuvântul interzis este prea dur, dar erau filme care puteau să ridice unele probleme regimului. În orice caz, nu am văzut niciun film care să critice direct regimul comunist din România. Totuşi, erau filme care ideologic băteau în orice alte direcţii decât ar fi bătut învăţătura de partid. Însă probabil că nefiind atât de direct îndreptate împotriva regimului ele nu au generat oprelişti indecise. Sigur, unele pelicule, precum „Zbor deasupra cuibului de cuci”, pot fi citite ca o carte împotriva reprimării individului, împotriva sistemelor care devin totalitare, ş.a.m.d. Vreau să vă spun, de pildă, că am văzut şi piesa de teatru după care s-a făcut filmul în anii ’80, la Teatrul Naţional. Nu pot să spun însă că a fost percepută ca foarte direct îndreptată împotriva regimului, chiar dacă, evident, nu era pe linie.
Dar filmele care conţineau scene de sexualitate şi care, în general, nu intrau în reţeaua de cinema sau la televizor, din cauza moralităţii îndoielnice, rulau aici?
Da. În general, moralitatea personajelor e o problemă complicată şi există aici diverse forme de a prezenta relaţiile sexuale. În ceea ce priveşte o sexualitate explicită, nu cred că s-au difuzat filme pornografice. Eu nu ştiu de aşa ceva. În schimb, în filme puteau fi scene de sexualitate, spre exemplu, „Legături primejdioase”, care a rulat. După cum multă sexualitate aveau şi filmele lui Fellini, dar nu asta era tema. Chiar dacă exista şi o dimensiune sexuală, totuşi filmele le vedeam pentru ansamblu şi uneori şi pentru alte idei.
Filmele care aveau o oarecare coloratură cam de câte ori rulau?
Nu mi-am dat seama să fie deosebiri de tratament între filme care ar fi putut să fie sensibile şi filme care erau fără alte probleme. Senzaţia mea a fost că fiecare film avea şansa să ruleze într-o lună sau, de fapt, într-o săptămână, dar în cadrul unui program lunar, de trei ori. Unele de două ori, altele de patru ori, dar n-am perceput niciun algoritm de definire a unei frecvenţe mai mari sau mai mici.
Se prefera subtitrarea sau dublarea filmelor de la Cinematecă?
Majoritatea aveau subtitrare. Erau destul de multe şi dublate. Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată un film care să nu aibă deloc sprijin în traducere.
„Atunci era o anumită foame nesatisfăcută de cultură cinematografică”
Frecventaţi şi alte cinematografe?
Da. Se întâmpla să merg şi la cinematografele obişnuite. Dar în momentul în care am început să vizionez la Cinematecă nu am mai avut timp, celelalte cinematografe au pierdut competiţia. Oricum nu mergeam la nivelul acesta de frecvenţă la cinematografele obişnuite, dar se întâmpla, uneori, să văd şi filme obişnuite. De exemplu, mi-aduc aminte că am văzut „Călăuza” lui Tarkovski la un cinematograf obişnuit chiar la începutul anilor ’80.
Comparativ cu filmele care rulau la cinema, cum vedeţi acum, privind retrospectiv, filmele la Cinematecă?
Erau mult superioare. Datorită faptului că am putut să văd la Cinematecă filme câţiva ani la rând, pot să zic că diversitatea era incomparabil mai bună; şi nivelul mediu mult mai ridicat.
Când aţi fost ultima oară la Cinematecă? Vă amintiţi de film aţi văzut?
Nu îmi aduc aminte să fi fost în ultimii 4-5 ani. Cred că ultimul film pe care l-am văzut acolo a fost „Izvorul Fecioarei” al lui Bergman.
De ce atunci mergeaţi des, foarte des, şi acum nu?
Atunci era o anumită foame nesatisfăcută de cultură cinematografică; şi foamea aceasta nu putea fi să fie satisfăcută pe alte căi în anii ’80. Acum mi-e mult mai simplu să văd anumite filme: la televizor este o ofertă mai bogată, poţi să cumperi sau să închiriezi un film bun pe casete video, CD, DVD şi alte mijloace tehnice. Pe de altă parte, şi ritmul de viaţă s-a intensificat. Ritmul de viaţă din perioada anilor ’80 îţi oferea şi timpul liber necesar vizionării. Nu te obliga, dar îţi lăsa acest răgaz. Sigur, puteai să nu-l valorifici; pentru că aceia care au mers la Cinematecă erau totuşi o minoritate, chiar şi la nivelul studenţimii, darămite la nivel social.