Cu totii am auzit de cele 7 minuni ale lumii antice. Cu siguranta erau locuri super vizitate in antichitate si care pentru sute de ani au inspirat aventuri si calatorii cu adevarat legendare. Din pacate azi din cele 7 mai exista doar una singura: Piramida lui Keops. Totusi vom incerca sa le prezentam si pe celelalte pentru a intelege grandoarea si maretia care a inspirat generatii de calatori.

1. Piramida lui Keops

Piramidele din Egipt au fost intodeauna, inca de la inceput, trecute printre Cele Sapte Minuni ale Lumii Antice, insa de fapt Marea Piramida de la Giseh a fost in centrul atentiei si in fruntea listei. Este singura din Cele Sapte Minuni care mai exista inca intr-o forma aproape completa si usor de recunoscut, ea fiind si cea mai veche. Construita pentru faraonul Keops, din dinastia a-IV-a, in jurul anului 2560 i.e.n. piramida reprezinta cea mai inalta realizare a constuctorilor de piramide din Regatul Vechi al Egiptului.

In mod curios in ciuda dimensiunilor si a importantei Marii Piramide, a ajuns la noi o singura reprezentare completa a creatorului ei, Keops. Este vorba despre o minuscula statueta din fildes a faraonului, gasita in 1993, de catre Petrie, in fundatiile templului inchinat zeului Osiris de la Abydos. Faraonul este asezat tinand in mana dreapta un imblaciu si purtand Coroana Rosie a Egiptului de Jos. In fata tronului pe care sta este scris numele sau, asezat intr-un chenar regal. In ciuda dimensiunii mici si a materialului, este un portret cu trasaturi puternice. Exista cateva portrete superbe ale altor constructori de la Giseh, remarcandu-se in mod deosebit statuia din diorit a lui Kefren, in pozitia asezat, si in seria de placi triptice din ardezie, precum si statuile lui Mykerinos.

Inainte de inceperea activitatii propiu-zise de constructie, era necesar sa fie pregatit terenul, trebuia nivelat si laturile sa fie orientate cu multa grija fata de punctele cardinale. Nivelarea probabil era efectuata prin marcarea zonei respective cu o serie de patru valuri joase de argila. Spatiul era apoi umplut cu apa. In mod firesc suprafata era perfect plana. Se sapau in continuare o serie de santuri in roca de pe fundul apei, astfel incat baza acestora sa pastreze o distanta egala fata de nivelul apei. Atunci cand se sapa suficient pentru marcarea zonei, apa era evacuata, iar stanca dintre santuri era sapata in continuare, pastrandu-se acelasi nivel. In cazul Marii Piramide s-a facut insa o exceptie. In cadrul zonei propuse pentru constructie a fost lasata o portiune de roca nedislocata.

Orientarea exacta a laturilor piramidei se obtinea prin observarea stelelor, deoarece in acea vreme nu era cunoscut nici un tip de busola. Putem judeca precizia cu care masurau vechii egipteni prin aceea ca eroarea de asezare a celor patru laturi este de doar cateva fractiuni de grad. Diferenta de lungime dintre cea mai lunga si cea mai scurta dintre cele patru laturi este mai mica de 20 cm. Acest din urma fapt este incredibil daca tinem seama de doua lucruri: in primul rand toate masuratorile se efectuau de-a lungul laturilor, nefiind posibil sa se traseze diagonale, datorita portiunii de stanca ramase in mijloc, si, in al doilea rand, toate masuratorile se efectuau cu ajutorul franghiilor sau a sforilor facute din fibre de palmier sau de in, care se intindeau si isi puteau modifica dimensiunile in functie de temperatura. Dupa ce se incheiau aceste pregatiri initiale, putea incepe intr-adevar munca de constructie, care pune inca in fata egiptologilor o serie de probleme, greu de rezolvat.

In ciuda faptului ca putem studia piramida insasi, care se inalta mai jos de Cairo, pe platoul de la Giseh, si cu toate teoriile formulate pana acum, nu se stie exact cum a fost construita piramida. Trebuie sa amintim ca egiptenii nu cunosteau nici macar scripetele sau sistemul de scripeti pana in vremea ocupatiei romane, la peste 2500 de ani de la construirea Marii Piramide. Singurele instrumente disponibile erau tavalugele sau rolele si parghile. Cu ajutorul acestor elemente primitive au fost inaltate statuetele si obeliscurile din Egiptul Antic.

Exista doua teorii importante privind modul cum au fost construite piramidele: una , folosind rampe care inconjurau constructia pe masura ce aceasta se inalta, cealalta impiedicand edificarea unei rampe ce s-ar fi intins in desert, inaltandu-se si lungindu-se atat cat era nevoie, o data cu inaltarea piramidei. Dar, nici una dintre aceste doua explicatii nu este pe deplin satisfacatoare. O a treia alternativa ar fi utilizarea unor schele care sa poata ridica blocurile de piatra cu ajutorul roabelor, asa cum au fost inaltate lespezile orizontale care formeaza trilitonii de la Stonehenge. Acest lucru nu ar fi fost posibil din doua motive: lemnul era un material rar si scump in Egiptul Antic, neexistand copaci cu diametrul necesar, nici cantitatea enorma de care ar fi fost nevoie. De asemenea, dimensiunile foarte mari si mai ales greutatea blocurilor ar fi impiedicat acest procedeu.

Ideea rampei care ar fi inconjurat piramida are insa mai multe elemente laudabile. Rampe de caramizi de lut s-ar fi inaltat in jurul celor patru laturi ale piramidei, pe masura ce aceasta se inalta, blocurile uriase din piatra fiind urcate pe tavalugi sau role. Imediat ce blocul trecea de ultimele role, acestea eliberandu-se de greutate, puteau fi mutate in fata, iar blocul era tras inainte si mai sus de grupuri de oameni, cu ajutorul franghiilor. Daca din punct de vedere teoretic lucrurile par realizabile, (exista un model reusit al acestei metode la muzeul Stiintei din Boston), din punct de vedere practic el lasa mult de dorit. O panta cu inclinatie mica ceruta de greutatea blocurilor de piatra, care sa inalte din toate partile ar fi creat doua probleme majore: prima, cea a grupului de oameni care trebuiau sa aiba grija de colturi si care sa pastreze blocurile in echilibru pe role; a doua, este problema ridicari din ce in ce mai sus a blocurilor in jurul structurii, pentru a ajunge in cele din urma la nivelele superioare. Acest procedeu ar fi insemnat o forta de munca impresionanta si personal pentru conducerea si controlul numeroaselor grupuri de oameni, care ar fi ridicat blocurile de la diferite nivele, cu ajutorul planurilor inclinate. Este greu de imaginat multimea celor care ar fi trebuit sa urce.

Exista si a treia teorie privind construirea Marii Piramide. Ea a fost formulata de Peter Hodges, un maistru constructor britanic, care era interasat in mod practic de problemele transportului pe orizontala si a ridicarii unor greutati enorme doar cu ajutorul parghiei si rolelor. El a reusit sa demonstreze ca doi oameni puteau ridica o greutate de doua tone cu parghii lungi care aveau la capete un piciorius cu un anumit unghi si protejat de o bucata de metal. Prin introducerea acestui cap sub blocul de piatra si folosirea a doua astfel de parghii, sau mai multe, in functie de greutate si marime, un capat al blocului putea fi ridicat, asezandu-se sub el proptele. Procesul se repeta si la celalalt capat si deplasarea continua mai sus folosindu-se proptele sau alte forme de sustinere. In acest fel un bloc de piatra putea fi ridicat relativ usor la o inaltime rezonabila. Constructia piramidei s-a realizat pe nivele, fiecare treapta fiind destul de lata si in medie mai inalta de un metru. Principiul lui Hodges ar fi permis catorva grupuri de oameni sa ridice blocuri de piatra, pe toate cele patru laturi in acelasi timp, numarul lor micsorandu-se, o data cu scurtarea laturilor si cu inaltarea intregii piramide. In momentul in care fiecare bloc de piatra ar fi ajuns la nivelul potrivit, el ar fi fost deplasat orizontal pe role, pana la locul unde trebuia sa fie deplasat definitiv.

Odata consructia de baza terminata, piramida trebuia acoperita sau imbracata cu blocuri de calcar alb, stralucitor de Tura, aduse din carierele aflate pe Dealurile Moqqatam, la est de orasul modern, Cairo. Imbracamintea exterioara se realiza de la varf in jos, blocurile de calcar, fiind asezate pe trepte, si umplandu-le apoi erau taiate si slefuite in jos, pentru a se realiza unghiul potrivit si aspectul stralucitor. Toate piramidele, cu exceptia Piramidei in Trepte, au fost acoperite sau slefuite cu placi de calcar.

Inainte de a merge mai departe si de a descrie structura interna a Marii Piramide, ar fi potrivit sa prezint dimensiunile sale esentiale. Unghiul de inclinatie a laturilor este de 54 de grade si 54 de minute. Inaltimea sa era de 145,75 de metri, dar si-a pierdut varful cu inaltimea de 10 metri, fiind trunchiata, insa acest amanunt nu este observat de la distanta. Laturile au fiecare 229 metri, cu o difernta mai mica de 20 de centmetri, intre cea mai lunga si cea mai scurta latura. Piramida acopera o suprafata de 5,37 hectare. Estimand se poate spune ca sunt aproximativ 2.300.000 de blocuri de piatra cu o greutate cuprinsa intre 2-15 tone.

Facea parte din cerintele religioase ca intrarea in piramida sa fie localizata in partea nordica, indreptata spre steaua polara. Toate piramidele s-au conformat acestei cerinte, singura variatie fiind la Piramida lui Kefren care are doua intrari pe latura nordica.

Piramida lui Keops nu face exceptie si are o intrare joasa de circa 17 metri inaltime pe latura nordica si 7,5 metri spre est de punctul central. Aceasta are 4 blocuri mari de piatra dispuse piramidal doua cate doua, asezate deasupra intrarii, pentru a prelua din greutatea blocurilor de deasupra.

Examinarea sectiunii in Marea Piramida arata ca a fost supusa la cel putin 3 schimbari de plan in timpul constructiei. Are mai multe coridoare interne decat toate piramidele construite in Regatul Vechi. Planul principal pare sa fi cuprins un coridor descendent, de la intrare in camera mortuara, situata in centru si mai jos de nivelul solului. Totusi camera mortuara a ramas neterminata si a mai fost construit un coridor ascendent alternativ, in centrul piramidei. Si aceasta camera a ramas neterminata, fiind cunoscuta in mod gresit, in libajul obisnuit sub numele de” Camera Reginei”. A treia modificare a planului a implicat o schema mai grandioasa. Incepe cu edificarea unei noi galerii ascendente in miezul piramidei, de la capatul Coridorului Ascendent si jonctiunea care ducea catre camera reginei. Aceasta e cunoscuta sub numele de Marea Galerie. Ea are 47 metri si inalta de 8,5 metri. Peretii ei de calcar slefuit urca vertical 2 metri, urmatoarele 7 nivele deplasandu-se treptat catre interior pentru a ajunge sa formeze o bolta consolidata. Este acoperita de o singura lespede de piatra in latime, de peste 1 metru.

La capatul Marii Galerii se afla un coridor scurt si jos cu 3 deschideri taiate in acoperis. La capatul vestic al Camerei Mortuare, stand pe podeaua plata si putin departat de perete, se afla un sarcofag mare, din granit negru, avand o portiune mare lipsa in coltul sud-estic. Aceasta a fost taiat si scobit dintr-un singur bloc de granit, urmele fierastraului mai vazandu-se inca. In ciuda sparturii de la coltul sau el inca mai produce un sunet asemanator cu cel al unui clopot lovit. In anii 1880-1882 Perie a descoperit ca sarcofagul era cu circa 2,5 cm mai lat decat intrarea in Coridorul Ascendent, deci nu a fost introdus in camera mortuara prin coridor, ci trebuie sa se fi introdus acolo in timp ce se construia piramida, inainte de montarea tavanului si a acoperisului Camerei Regelui. Sarcofagul poate fi considerat singurul mobiler “incorporat” din lume.

Alte trasaturi ale camerei mortuare sunt doua mici “canale de aerisire” care apar pe peretii din nord si sud ai piramidei. Scopul lor exact nu este cunoscut, desi s-a sugerat ca erau la origine orientate dupa stelele polare, un aspect esential al religiei Regatului Vechi, si pentru ca acum nu mai sunt orientate astfel inseamna ca axa Pamantului trebuie sa se fi modificat de la construirea piramidei pana astazi. Acest lucru nu a putut fi demonstrat din punct de vedere astronomic si functia lor reala nu este cunoscuta inca.

Am mentionat mai sus faptul ca Marea Galerie a avut si o functie secundara. Acolo se afla locul unde erau tinute blocurile mari de granit folosite pentru inchiderea Coridorului Ascendent dupa terminarea inmormantarii. Aceste blocuri erau mult prea mari pentru a avea loc in alta parte a piramidei. Exista dovada ca erau sprijinite pe grinzi de lemn montate in cruce, suficient de sus fata de podeaua Galeriei astfel incat cortegiul sa poata trece pe sub ele in timpul inmormamtarii. Dupa aceea peretii se retrageau si lasau in urma lor un grup de lucratori care scoteau grinzile din lemn, lasand blocurile de granit sa inchida Coridorul Ascendent.

Procedand astfel ei ramaneau blocati in interiorul piramidei, in spatele blocurilor de piatra, in partea dinspre camera mortuara. Ei aveau totusi o camera de iesire, deoarece nu exista in vremea Regatului Vechi obiceiul de a ingropa si muncitorii odata cu faraonul. Calea de iesire era printr-un culoar foarte ingust ce ducea sub o piatra din coridorul superior, de la capatul Marii Galerii, mergand in jos prin corpul piramidei, pentru a iesi mai jos de coridorul inferior. Iesind, muncitorii blocau acest culoar, cat si culoarul care ducea catre suprafata exterioara si intrare. Este deosebit de interesanta referirea la o usa plata care putea sa fie ridicata. Se pare ca intrarea originala prin imbracamintea sa, din calcar de Tura, fusese camuflata pentru a nu se deosebi de restul suprafetei piramidei.

Marea Piramida mai are inca un secret, dar acesta se afla in afara ei. In 1954 un tanar arheolog egiptean, Kama al-Mmallakh, a primit sarcina de a inlatura fragmentele de pietre de pe latura sudica a piramidei. El a gasit o serie de 41 de blocuri de calcar de Tura, care ramasesera imbinate perfect. Acestea acopereau un put de 30 metri lungime, sapat in roca de la baza piramidei. Putul avea o margine tencuita astfel incat blocurile de calcar il inchideau etans. In interiorul putului a fost gasita o barca egipteana antica perfect pastrata si compusa din 1.274 de piese de lemn, neavand nici macar un cui de metal. Barcile constituiau o componenta importanta a ritualului funerar si erau considerate drept necesare faraonului mort, pe lumea cealalta. Erau numite fie barci funerare, fie barci solare, considerandu-se ca cel putin doua dintre ele ar servi faraonului pentru calatoria de-a lungul zilei cu zeul- soare pe aceasta lume, si in timpul noptii pe sub pamant.

Marea Piramida este una dintre Cele 7 Minuni ale Lumii, cea mai veche si singura care a supravietuit aproape in intregime si care a avut intodeuna un efect izbitor asupra mintii omenesti.

2. Gradinile suspendate ale Semiramidei

“Gradinile suspendate ale Semiramidei” – o expresie continand doua inadvertente: gradinile palatului din Babilon nu erau suspendate, iar Semiramida nu putea sa le construiasca fiindca n-a existat… Legenda atat de frumoasei si energicei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul anilor, scriitori ca Voltaire si Cribillon, compozitori ca Rossini si foarte multi artisti plastici) intemeierea orasului Babilon si initiativa unor lucrari arhitectonice monumentale; unii istorici mai vechi (Herodot) si mai noi au incercat s-o identifice cu Sammuramat care (intre 809-806 i.e.n.) a guvernat Babilonul ca regenta pentru fiul ei, regele asirian Aded-Nirairi III. Oricum, chiar admitand identitatea Semiramida-Sammuramat (deloc certa), celebrele gradini nu-i pot fi atribuite, fiind construite cu peste doua veacuri mai tarziu, de arhitectii regelui Nabucodonosor II (cca. 605-562 i.e.n.), mai putin cunoscut in calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cat prin faptele sale de arme, printre care cucerirea Ierusalimului.

Legenda relateaza ca regele Ninus, casatorit cu Semiramida, vrand sa-i alunge frumoasei regine plictisul si sa-i ofere un mediu mai atragator si mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obisnuita, a poruncit sa se inalte gradinile suspendate. De fapt, ele nu erau “suspendate”, ci dispuse in terase care se inaltau in trepte, formand un fel de scara uriasa, sub terase aflandu-se incaperi de locuit. Daca luam in consideratie suprafata imensa a gradinilor (cca. 15.000 m.p. dupa cele mai plauzibile evaluari), precum si faptul ca arhitectii babilonieni ai vremii nu cunosteau nici cheia de bolta, nici arcul si ca de grinzi metalice nici nu putea fi inca vorba, unicul material de constructie fiind piatra, este limpede ca gradinile “suspendate” se odihneau pe o adevarata padure de coloane.

Cum a fost rezolvata problema foarte dificila a impermeabilitatii teraselor aflam din textul lui Diodor: “Aceste blocuri erau acoperite cu un strat de trestii imbibate in asfalt; pe acest strat urma un rand dublu de caramizi arse legate cu asfalt; la randul lor, acestea erau acoperite cu foi de porumb pentru a impiedica infiltrarea apei si patrunderea ei in fundatii. Pe acest strat se gasea o masa de pamant vegetal suficienta pentru ca arbori cei mai mari sa prinda radacini. Acest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, in stare de a fermeca privirea prin marimea si frumusetea lor”.

In privinta irigarii gradinilor, Diodor este destul de sumar: “Coloanele se ridicau treptat lasand sa patrunda lumina printre spatiile dintre ele […]. Una singura dintre aceste coloane era goala de la varf pana la baza; ea continea masini hidraulice care pompau din fluviu o mare cantitate de apa, fara ca nimeni sa vada ceva din exterior”. Arheologul german Robert Koldewey, care a intreprins sapaturi la Babilon in al doilea deceniu al veacului nostru, vorbeste de “… trei puturi situate alaturat, in serie: unul central, cu sectiune patrata, alte doua, cu sectiune ovala. Pentru aceasta dispozitie nu se poate gasi alta explicatie decat ca este vorba de o masina hidraulica functionand pe acelasi principiu ca un aparat cu galeti, cu lant”. Aceste doua mentiuni (intre care s-au scurs peste doua milenii) sunt departe de a ne oferi o imagine cat de cat cuprinzatoare a sistemului de irigare a gradinilor babiloniene – realizare inginereasca de prim rang.

Astazi, pe locul gradinilor nu se mai afla decat un singur arbore – un Tamaris orientalis (soi inrudit cu catina de prin partile noastre) – ultim martor solitar al vegetatiei bogate de mult. Timpul necrutator a distrus totul; si nu numai timpul, ci si oamenii: cu multi ani in urma, caramizile si coloanele de piatra au fost utilizate la construirea unui dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine sa-i judecam pe oameni cu prea mare asprime: gradinile erau menite sa-i desfete pe regi, pe cand stavilirea apelor ii ocroteste si-i hraneste pe cei multi…

3. Statuia lui Zeus

In Grecia continentala (Thessalia), la poalele muntelui Cronion, nu departe de tarmul Marii Ionice, se afla Olimpia – asezare vestita in toata lumea elenica nu prin proportiile sau potentialul ei militar, ci pentru faptul ca era principalul centru inchinat cultului lui Zeus si locul desfasurarii jocurilor olimpice. Sapte drumuri duceau spre Olimpia, intre care calea sacra, lunga de zece kilometri, legand tarmul marii de sanctuar – drum strajuit de o parte si de alta de temple, altare, statui. Vreme de peste un mileniu, in perioada desfasurarii solemnitatilor si intrecerilor prilejuite de jocurile olimpice, greci din Europa si Asia Mica, prieteni sau dusmani, uitau rivalitatile si suspendau conflictele, indreptandu-se spre sanctuarul lui Zeus, incarcati cu daruri, pregatiti sa asiste la ceremonii intr-un spirit de solidaritate panhelenica.

Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457 i.e.n., avea, dupa toate probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape 28 de metri latime. Constructia a fost incredintata lui Libon din Eleea, decorarea frontului anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu Oenomaos) lui Paconios din Mendes, iar a frontului posterior (lupta centaurilor cu lapitii) lui Alcamenes.

Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui Zeus, pe care sculptorul Fidias l-a reprezentat cu sprancenele incruntate – caci Zeus manuia si fulgerele (mai tarziu, romanii il vor numi Jupiter Tonans). Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit dintre sculptorii vremii – mai celebru decat contemporanii sai Miron (“Discobolul”) si Policlet (“Doryphor”); s-a nascut intre 490-495 i.e.n. si probabil ce era atenian de vreme ce Pericle obisnuia sa-i ceara sfatul in legatura cu treburile Cetatii; cunoastem numele tatalui sau, caci (dupa cum ne relateaza Pausanias) pe soclul statuii lui Zeus se afla gravata inscriptia “Fidias Atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat”; de asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai insemnate, doua statui ale Atenei, una criselefantina (din aur si fildes) si una din bronz, precum si statuia lui Zeus Olimpicul; in sfarsit, stim ca a murit in jurul anului 431 i.e.n., informatie care ne ajuta sa stabilim cu oarecare aproximatie anul inaugurarii statuii din Olimpia.

Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi – mai bine cunoscuta decat a celorlalte “minuni” (bineinteles cu exceptia Marii Piramide, care a rezistat pana in zilele noastre) – din descrierile autorilor vremii si din imagini pastrate pe alte monumente si pe cateva monezi. Statuia, inalta de 15 metri il infatisa pe Zeus sezand pe un tron si (ne spune Strabon) “aproape ca atingea plafonul cu capul si vazandu-l nu te puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar ridica in toata inaltimea sa, ar ridica acoperisul edificiului”. Tronul, din abanos si bronz, cu bratele sustinute de sfincsi, era bogat impodobit cu fildes, aur si pietre pretioase. Trupul zeului era din lemn de abanos, acoperit cu fildes, pe portiunile reprezentand pielea, iar imbracamintea si incaltarile turnate cu aur; pe cap, o coroana din frunze de maslin, in mana dreapta o statuie reprezentand-o pe Nik‚ zeita Victoriei, iar in cea stanga un sceptru pe care se afla un vultur.

Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine – lemn imbracat in fildes si aur – ridica unele nedumeriri, stiut find ca aceste materiale sunt mai fragile ca marmura si mult mai fragile ca bronzul; ba mai mult: marmura si bronzul sunt infinit mai potrivite conceptiei artistice grecesti dominata de simplitate si sinceritate. Folosirea tehnicii criselefantine era foarte rara si (aplicata) numai atunci cand oamenii doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a pietatii, recunostintei sau, poate mai omenesc, a vanitatii lor. Caci si aceasta minune a lumii antice, ca si celelalte, s-a nascut mai putin din intentia unui omagiu pios decat din dorinta de a uimi, de a minuna.

Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in aceasta privinta nu lipsesc ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca urmare a edictului imperial din 393, care interzicea ceremoniile (si jocurile olimpice); doi ani mai tarziu, expeditiile de prada ale gotilor, mari amatori de aur (nu stim ce cantitate de metal pretios a folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifra exacta pentru cea a Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul avea dimensiuni mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa uitam decretul din 426 e.n. al imparatului Teodosie II prin care se poruncea distrugerea lacaselor de cult pagane – decret care venea sa se adauge edictului imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea statuii in incendiul care a mistuit templul in 408 sau in incendiul care a distrus, in 475, o buna parte din Constantinopol, unde ar fi fost transportata din ordinul imparatului.

Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin texte sau pe alta cale. Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul Spencer Stanhope, francezul Quatremere de Quincy, germanul Ernest Curtius si multi altii) au scos inca in cursul veacului trecut la lumina mii de obiecte – intre care peste o suta de statui si basoreliefuri, din bronz, marmura si piatra – dar nici urma a statuii lui Zeus Olimpicul. Ceea ce este iarasi in masura sa ne starneasca unele (amare) reflectii in legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de veacuri omenirea i-a platit greu tribut si care a marit considerabil fragilitatea materialelor tehnicii criselefantine atat de agreata de neintrecutul Fidias…

4. Templul lui Artemis

In Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit, se afla templul Artemisei (Diana la romani), zeita naturii, ocrotitoarea vanatorilor si pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor avantate pe mare. Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta regiune zgaltaita frecvent de cutremure a pus unele probleme, rezolvate prin alegerea unui teren mlastinos peste care s-au asezat straturi de carbune de lemn si saci cu pietre; se pare ca aceasta solutie s-a dovedit eficace: nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a lungul veacurilor, ci razboaiele, jaful, intoleranta religioasa si furia unui nebun obsedat de celebritate.

Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia dintre arhitectii si inginerii constructori, in cel al templului din Efes – al Artemisionului – numele (mentionate de Herodot Vitruviu si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare depozitul de marmura alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius care au imaginat sisteme ingenioase pentru transportul grelelor coloane monolite si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii Paeonios si Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani; a inceput in preajma anului 650 i.e.n., templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme necesare constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de 127 de coloane de marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei trebuiau sa aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au ruinat pentru a ridica templul.

In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi de veac: in 356 i.e.n., un incendiu l-a distrus complet. Un autor mai nou (G. Buscher in Magazin Istoric) ne propune o explicatie verosimila: “…marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri fiind din lemn. Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite de foc. La randul ei, sub actiunea caldurii degajate de incendiu, marmura (care nu este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a degradat, pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a spulberat la prima ploaie”.

Incendiul – care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea nasterii lui Alexandru cel Mare (21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui Filip al Macedoniei – a fost provocat in mod intentionat de un anume Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele nemuritor. Trei decenii mai tarziu, Alexandru – cuceritor al unei mari parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului – s-a oferit sa suporte toate cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si mult tact generoasa oferta, au incredintat – in anul 350 i.e.n. – lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului Alexandria, si sculptorului Scopas, fondurile fiind procurate tot din danii ale regilor si principilor locali, din vanzarea coloanelor vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul bijuteriilor daruite de femeile din Efes.

Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate. De-a lungul veacurilor, Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu al artelor plastice, cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale lui Praxiteles si opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar chiar din Efes), autorul unui tablou infatisandu-l pe Alexandru calare – tablou pentru care a primit douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de aur!).

Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia, Perga), fie din Grecia continentala (Macedonia), au respectat intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori au contribuit la impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia Mia, jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul, despuind artemisionul de toate podoabele lui. Refacut cu greu si in conditii de saracie, sanctuarul este definitiv parasit dupa edictul din anul 392 prin care imparatul Teodosie I hotara inchiderea tuturor edificiilor de cult pagane de pe teritoriul imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste un mileniu; in 532-537, Anthemios din Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul imparatului Justinian, reusesc sa transporte opt coloane de marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf. Sofia; alte materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes si a unei citadele – desi, dupa cum se stie, marmura este un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au lasat si trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre turcii selgiucizi (dupa 1090) si lunga perioada de lupte dintre cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si iata-i pe arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul dupa coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul celor doua capiteluri ionice (si alte fragmente de la British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului, al fragmentelor gasite la temeliile caselor din Aya-Soluk – modesta asezare situata pe o colina din apropierea fostului sanctuar.

In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de grotesc: Herostrat, cel care a incendiat Artemisionul ca sa devina celebru – senatul efesian emisese un decret prin care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat – figureaza astazi in numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fata, dupa cum vedem, nu face excceptie), bucurandu-se asfel de o anume (trista si falsa) celebritate…

5. Colosul din Rodos

Insula Rodos, asezata la numai 25 km de coasta Asiei Mici, era una dintre verigile lantului care, trecand prin Creta, lega Asia de Europa.
In antichitate, locuitorii insulei Rodos au dorit sa devina comercianti independenti. S-au straduit sa ramana neutri, sa nu se razboiasca cu alte popoare, cu toate ca au fost de multe ori atacati si cuceriti.
Se zice ca expeditia lui Demetrios contra Rodosului era alcatuita din 370 corabii, ce transportau numeroase masini de asediu si peste 40.000 de ostasi, mai mult decat toata populatia Rodosului. In fata acestei teribile amenintari locuitorii din Rodos s-au pregatit de asediu si au infruntat eroic pe Demetrios, reusind sa reziste aproape 12 luni. Locuitorii Insulei Rodos au reusit sa respinga ostirea lui Demetrios, ajutati fiind, in final, de catre Ptolemeu.
Amintirea acestui eveniment trebuia imortalizata intr-o forma grandioasa, care sa arate si sa povesteasca intregii lumi si posteritatii rezistenta eroica a poporului. A fost construita o statuie uriasa, in cinstea protectorului cetatii – zeul Soarelui, Helios – simbol maret al eliberarii lor.
Aceasta gigantica lucrare i-a fost incredintata sculptorului Chares, care utilizand metalul rezultat din topirea masinilor de razboi parasite de Demetrios, a ridicat, in decurs de 12 ani (292-280) i.Hr. celebra statuie numita Colosul din Rodos.
Statuia a fost amplasata la intrarea intr-unul din porturi, dar nu se stie exact care dintre ele.
Stratul exterior din bronz a fost fixat pe un suport din metal. Montarea statuii, goale pe dinauntru, a fost inceputa de pe sol, iar pe masura ce lucrarile inaintau, interiorul era umplut cu pietre, pentru a asigura o mai mare stabilitate.
Din nefericire, dupa numai 56 de ani de triumfala dominatie asupra orasului si marii, Colosul s-a prabusit in urma unui mare cutremur, in anul 224 i.e.n.
Cu toate eforturile depuse, statuia n-a mai putut fi refacuta. Locuitorii Rodosului au fost sfatuiti de un oracol sa nu refaca statuia deoarece ar fi de rau augur pentru oras, asa ca aceasta a ramas in pozitia in care cazuse.
In anul 656 e.n., un calif a vandut unui negustor din Emesa cantitatea de bronz provenind din imensul Colos, astfel ca orice urma a vechiului Colos a fost stearsa. Impresionant este faptul ca imensa cantitate de broz a fost transportata cu ajutorul a 900 de camile, ajungandu-se la concluzia ca statuia continea in jur de 300 de tone de bronz.

In ceea ce priveste inaltimea statuii, majoritatea autorilor care au descris-o au aratat ca aceasta avea intre 30-34 m. In afara de scopul sau memorabil, s-a presupus ca statuia servea si pentru a calauzi corabiile, presupunandu-se ca intr-o mana colosul tinea o torta in care focul ardea continuu.

6. Farul din Alexandria

A fost considerat ultima dintre cele sapte minuni ale lumii antice. Constructia Farului, care a folosit drept ghid marinarilor timp de aproape 17 secole (sec. al III-lea i.Ch. – secolul al XIV-lea d.Ch.), ar fi inceput prin anul 297 i.Ch. si a durat 15 ani. Lucrarile au fost initiate de Ptolemeu I care se stinge inainte de terminarea lor. Stafeta e preluata de fiul sau, Ptolemeu II. Locul ales pentru ridicarea farului e insula Pharos, in locul actualului Fort Quatbay, care dateaza de la sfarsitul secolului al XV-lea si care a fost construit, partial, cu blocuri de piatra provenind din far.
Numeroasele cutremure de pamant care au avut loc in regiune intre secolele al IV-lea si al XIV-lea au subrezit Farul, distrus aproape in intregime in 1303. In 1349, Ibn Battűta, relata si el despre starea subreda a Farului.
In secolul al XV-lea e construita in insula o citadela pentru a proteja orasul de amenintarea Imperiului otoman. Farul nu a fost construit doar pentru a-i proteja pe marinarii aflati in largul coastelor Alexandriei, ci si ca mijloc de propaganda, monumentul fiind un simbol al orasului. Existau aici o serie de constructii la fel de celebre precum Farul dar acesta le-a surclasat prin forta simbolica pe care si-a pastrat-o si azi.
Geograful grec Strabon mentiona faptul ca Farul a fost construit din piatra alba (un calcar local) care are particularitatea de a deveni dura in contact cu apa. O parte din constructie a fost insa realizata cu granit din Assuan. Studiul documentelor, al mozaicurilor, al monezilor batute in Alexandria intre secolul I i.Ch. si sec. al II-lea d.Ch. si al unui mormant antic (sec. al II-lea d.Ch.) din Taposiris Magna, aflat la 40 km de Alexandria, mai exact a unei copii reduse a Farului aflat pe acest mormant, au dus la o serie de concluzii.
Farul a fost o constructie cu 3 etaje, cu o inaltime de 135 de metri, avand o baza patrata, o coloana octogonala si un mic turn rotund montat pe o statuie. Se presupune ca raza sa de vizibilitate era de aproximativ 50 de km. 50 de incaperi erau destinate pentru personalul de intretinere si pentru depozitarea combustibilului.
Camerele pentru depozitarea combustibilului erau amenajate in jurul unei rampe interioare suficient de larga pentru a permite trecerea animalelor de povara incarcate cu combustibilul aferent si care avea acces la o terasa inconjurata de patru tritoni sufland in cornuri. Etajul al II-lea era de forma octogonala si masura 34 metri inaltime si 18,30 metri largime, fiind prevazut cu o scara interioara care urca la cel de-al III-lea etaj. Acesta era de forma rotunda si avea 9 metri inaltime, fiind prevazut cu o scara cu 180 trepte.
In varful Farului se afla o statuie, probabil a lui Zeus, Poseidon sau Helios. E posibil sa fi existat toate aceste trei reprezentari care au fost inlocuite pe rand. In apa marii din fata fortului Quatbai au fost descoperite doua statui colosale. Cea a lui Ptolemeu II in ipostaza de faraon, iar cea de-a doua, o statuie a zeitei Isis, care au fost instalate in fata Farului, fiind vizibile de navigatorii care intrau in port.
Sapaturile arheologice in situl Quatbai au devenit sistematice in a doua jumatate a secolului al XX-lea. Blocurile de piatra aflate pe fundul apelor au fost studiate incepand cu anul 1960. Imaginile mai mult sau mai putin realiste ale Farului inainte de 1960 au fost realizate in special pe baza textelor antice si a legendelor. Coroborarea tuturor surselor de informatie existente a fost facuta prima oara dupa 1960, iar in 1975 a fost publicat primul articol stiintific asupra acestui sit antic. In 1994 au fost recenzate peste 3000 de blocuri de piatra si numeroase fragmente de coloane.

7. Mausoleul din Halicarnas

“Am descoperit in Halicarnassus un monument gigant, cum nu a avut nici un om mort, impodobit extrem de fin cu statui reprezentand cai si oameni, sculpturi realistice din cea mai buna marmura.” [Regele Maussollos in “Dialogurile celor morti” ale lui Lucian]
Asemanator marii piramide, vizitam, acum, locul de inmormantare al unui rege antic. Totusi, mausoleul este diferit – atat de diferit de piramida incat si-a castigat o reputatie – si un loc in lista minunilor lumii – dar pentru alte motive. Din punct de vedere geografic este aproape de Templul lui Artemis… Iar ce-i fascina pe vizitatori era frumusetea sa, nu dimensiunile.
Locatie – in orasul Bodrum (in antichitate – Halicarnassus) langa Marea Egee, in sud-vestul Turciei.
Istorie
Cand persii si-au extins regatul ajungand in Mesopotamia, nordul Indiei, Siria, Egipt, si Asia Mica, regele nu putea sa controleze vastul sau imperiu fara ajutorul guvernatorilor locali. La fel ca alte provincii, regatul Caria din vestul Asiei Mici era atat de departe de capitala Persiei incat era, practic, autonom. Din 377 pana in 353 i.Hr. a domnit regele Mausollos, care a mutat capitala la Halicarnassus. Nimic nu este mai interesant despre viata Mausoleului decat constructia sa. Proiectul a fost conceput de sotia si de sora sa, Artemisia, iar constructia cladirii este posibil sa fi inceput in timpul vietii regelui. Mausoleul a fost terminat in jurul anului 350 i.Hr., la 3 ani dupa moartea lui Maussollos, si la un an dupa cea a surorii sale Artemisia. Timp de 16 secole, mausoleul a ramas in conditii bune, pana cand un cutremur a cauzat niste stricaciuni la acoperis si la coloane. La inceputul secolului XV, Cavalerii Sf. Ion din Malta au invadat regiunea si au construit un mare castel pentru cruciati. Cand au decis sa-l fortifice in 1494, ei au folosit pietrele mausoleului. Pana in 1522, aproape fiecare piatra din mausoleu a fost folosita pentru constructii. /Astazi, marele castel exista inca in Bodrum, iar piatra fina si blocurile de marmura se pot vedea in zidurile sale. Unele dintre sculpturi au supravietuit, iar astazi sunt expuse la British Museum, in Londra. Sculpturile reprezinta bataliile dintre greci si amazoane. La locul mausoleului nu a ramas decat temelia a ceea ce a fost una din Marile Minuni ale Lumii Antice.
Descriere
Cladirea avea forma dreptunghiulara, cu dimensiunea de aproximativ 40 m pe 30 m. Deasupra temeliei era un podium cu trepte pe ale carui fete erau diferite sculpturi. Camera mortuara si sarcofagul din alabastru alb, decorate cu aur, erau pe podium, inconjurate de coloane in stil ionic.
Inca din secolul XIX au avut loc excavatii arheologice la locul Mausoleului. Aceste excavatii, impreuna cu descrierile detaliate ale istoricilor greci din antichitate, ne dau o idee destul de buna despre forma si aspectul sau. O reconstituire a partii mai scurte a mausoleului ilustreaza natura lacoma a artei si arhitecturii sale… o cladire pentru un rege al carui nume este sarbatorit in toate marile morminte din ziua de azi — mausoleurile.